Poate pentru că am crescut într-o curte sub bolta celui mai frumos copac pe care l-am văzut vreodată sau poate, nu! Dar îi iubesc și îi port cu mine!





Copac Fremătând



Eu trăiesc în pământ
și sunt rădăcina copacului
care tot eu sunt.

Îmi întind crengile-n aer
cu toate că stau in locul meu strâmt
de unde privesc cum mă arde
soare râzând
cum mă caută păsări
și mă bat cu aripi
cântând.

Cum mă bate și vânt
și mă udă și ploaia
uneori... plangând.

Și toate acestea le văd din pământ!

Las ramuri să crească
pe rând
an de an
zi de zi...
mereu măsurând
pofta celui ce mă mănâncă:
a timpului flămând.

Și toate acestea le văd din pământ!

Nu-mi este teamă să rămân unde sunt
în locul meu strâmt:
rădăcina-n pământ
copac fremătând
și tot eu sunt!


19 dec. 1998

Adina Ungur, "Petale de zăpadă",
Editura Mușatinii, Suceava, 2000






Acela ce va fi


uneori cad frunzele
alteori strănută munții
zăpada e ceața desfăcută
a gheților de iarnă
ne bântuie prin case
un foc de lacrimă stinsă
prin colții de fereastră
văd luna de pe glastră
pe când coboară frunzele
ți-e drag de steaua de pe cer
mi-e mândra lună
dragă
dintre păstori se-ndreaptă
spre-acela ce va fi
tu cânți despre tăcere
eu curg spre nu se știe
hai, vino să ne-ascundem
sub bradul de Crăciun


(Incantații)








Și mai devreme și mai târziu



Privind în zare, căutându-mi loc
Mi-a răsărit la orizont un foc.
Cu aripi lungi, albastre-străvezii
Va trece vântul, mă va ispiti.
Sa lupt cu focul și să-l mistuiesc
Speram un râu, o apă să zăresc.
Ma voi goli, știam! Și știu!
Și mai devreme și mai tarziu...

Mă va aprinde crudul foc
Și totusi voi intra în joc,
Vor trece clipele pe rând
Și voi rămâne numai gând.
Purtat de vântul azuriu
Mă voi goli, știam! Și știu!
Vor curge lacrimi în pustiu
Și mai devreme și mai târziu.


Adina Ungur, "Petale de zăpadă",
Editura Mușatinii, Suceava, 2000







Frig de martie



E frig.
Îmi scutur palmele de nori
să curgă rece
tot
deodată
de după anotimp.
Decor.

Știu, de m-apropii de coroane
monade reci
însingurate
sub nori.

Eu
monadă
las doar Iluzia să mi se plimbe
peste ramuri.



Adina Ungur, "Petale de zăpadă",
Editura Musatinii, Suceava, 2000







Plopi de veghe



Cade-n cupolă cu ramuri taiate
copacul de-o vârstă cu-n secol jumate.
Zidul, plopii, iedera-și plange,
omul afumă și taie lemn-sânge.


- Curgă-n neștire tot vinul spumos
pe vechile turle și lauri de bronz!
Soarele roș' să se-nvârtă la vale,
vulcanii să-nghețe râzând către soare!


Om, te-ndrepți spre noi ca să-ți tai
aer si umbră și liniște... n-ai!
freamătă-n frunze, adie șoptit
cei patru plopi de pe lângă zid.




Adina Ungur, "Petale de zăpadă",
Editura Mușatinii, Suceava, 2000






Printre randuri

dar știu sălciile acelea dintre munți
acolo poposeai
te-am văzut odată
în tușa vineție
a râului
ți-am pândit ramuri
și frunze căzânde
spre țărmul
unui suspin bonom
da, te-am văzut sprijinit în arbori
am dat o pagină
și uite, nu mai știu nimic
poate chiar atunci înțesam
palimpsestul acesta hilar
ușor sentimental
în coroana unui arbore de munte
ivit prin arcuri de catedrale baroce
animând oarecum
sufletul meu oraș

așa m-am cunoscut cu tine
așa ne-am suprapus
prea laș



1 febr. 2002







Fie-mi apa ușoară!

{ganduri de versuri prozaice scenarizate intr-o tehnica alitera(ra)ta, extrase din ultima pagina de jurnal(istica)}







~~ Stapaaaneee... m-auzi?
^ Daa... sunt pe druuum! Tu de-al cui esti?
~~ De-al arborilor cu pesti!
^ Aha, esti cumva un nebuuun?
~~ Nu, sunt un saltimbanc,
un fuuum...
^ Da, asadar esti...
~~ De-al arborilor cu pesti!
^ Si de ce vrei sa mori?
~~ Pentru ca am atins acele comori...
^ Care, acelea din nori?
~~ Da!
^ Eu cred ca glumesti...
~~ Nu, chiar sunt de-al arborilor cu pesti!
^ Bine, daca tu vrei sa pleci,
lasa-ti capul pe fluviile reci!


Atunci mi-am asezat urechea dreapta
care-mi rasuna
a vorba rea
pe-acolo, pe fluviu,
(un fel de valtoare ce-mi spala trupul)
sau corpul.
In urechea stanga
surda, bleaga si natanga
mi s-a infipt un curcubeu.
O fi un alt zeu?


^ Nu! Sunt acelasi, sunt eu!
Acelasi stapan al tau hebereu...
Daca zici ca esti... ce esti!
Stai, sa-ti torn in ureche
prin tulnicul cu feresti
o mare involburata
cu pesti.
I-auzi cum suna?
~~ Da, la vale se aduna...
mi-au intrat in cap...
^ Sa-ti fie de pesti
cu drag!


Asa-mi suna mie descantecul inainte de a pleca. Si bineinteles, pestii m-au devorat pe dinauntru, iar cand sa-mi manance ultimul strat al dermei, un caras a inceput sa-mi manance din nas. Si pe-acolo toti pestii s-au stors, in fluviul acela spumos... Ia uite ca sunt transparent, translucid si latent. Mai am nevoie de o stea, care m-ar putea lumina, sa-si faca cine-a vrea, abajur, din pielosul meu contur. Acum rostesc ultimele cuvinte, pielea mea s-a topit intr-o minte... si uite, parca vad postum, drumul saltimbancului nebun.
Adio, pe unde esti, devoratule de pesti!
Adio, piatra de moara!
Fie-ti apa usoara!








Pont


o tehnică de cucerire a unei cetăți
împletite în ramuri de codri
începe de la
propriul
smuls
al
rădăcinilor
sau
de la săpatul pur și simplu în jurul tulpinii tale
presupusă a fi înaltă
săpatul pe raza proiectată a coroanei
nu foarte bărtâne
undeva jos pe sol
mai departe și mult mai încolo
urmând să apară trenul
neapărat albastru
care să te aducă
fix
la momentul oportun
nicăieri altundeva
decât
în orașul cu pricina


dar pe tine care îmi vorbești aproape în fiecare seară despre complementaritate
te ameninț cu pilonii tezelor mele despre empatie, dimpotrivă tuului meu ar trebui
să-i semene nu atât preocupările cât structura de sine a celuilalt, a presupusului
complementar mie, cât se poate de bine, ar trebui ca omul acesta să nu simtă
o depărtare sau o stranietate atunci când se întâlnește cu așa-zisele toane ale mele,
ar trebui să-mi semene cât se poate, nu chiar până la identificare, pentru că am alergie la
fericire și pentru că nu pot suporta emoțiile puternice fără a avea perfect camuflatele
migrene, în cel mai fericit caz


să-mi semene pur și simplu, natural, nemachiat,
nenormat, ar mai fi și problema legată de atmosferă, anotimp sau chimie, pe care
evident, nici nu am cum să le dezvălui sau sa le dezbat, acum


momentul oportun al multașteptatei
întrevederi și apoi cel al sădirii copacului
în amintita cetate
ar trebui probabil
să depindă de providență
fiindcă prea multe și complicate de
explicat situații
ar putea influența refuzul
sau acceptarea acestuia
cu indulgență voi spune că
dacă între a scrie și a vorbi
deși amândoi le practicăm
tu vei alege telefonul
și eu scrisoarea
ar putea fi aceasta complementaritatea
unei duble împărtășiri
cât mai aproape de a fi complete
tu, cu numele tău de copac, ai putea
fi un plop care sună mereu din frunze
în timp ce eu aș fi codrul însuși și te rog să
reții de data aceasta că nu sunt crenguța
ci sălbatica pădure, dacă vrei
care rânde sau plânge scriindu-și
istoria în geografiile neîncremenite pe munți și
dealuri, pe luciuri albastre de lacuri
sau pe coli azurii de cer



Misterul face casă bună cu literatura și ficțiunea, dar cu realitatea conviețuirii în
doi, nu are șanse defel, apuc să-ți spun așa că tu aflând cine mai știe de unde și
despre semipustnicia trecuților mei ani, îți procuri un avânt aproape adolescentin,
te lași dus de trenuri înspre locașul în care vocea pădurii de femeie ți-a destins serile
sau zilele întregi, apoi într-o mare măsură complementaritatea mai trebuie asezonată
cu empatie și sinceritate, insist, timp în care tu, în casa pe care mi-o imaginez a fi de
lemn, îți încheiaseși deja planul, iată-te așadar, aici, unde primul lucru pe care îl întreprinzi
este, gândindu-te la asemănări, să îți faci un abonament la cantina săracilor, așa încât
vom lua o cel puțin o masă împreună, tu mai puțin buimac, cu numele tău de copac și
eu, cu mina mea de veșnic rătăciți prin codri


când peste pământul cu rădăcini
asimilat deja solului împletiturii în ramuri de codri
trec gâze umbrindu-se la fir de iarbă
și dormind uneori pe saltea de mușchi
tu, ca un copac atâția ani stingher
îți vei fi având deja un loc de cinste
în inima cetății
unde împreună
legați în viață și-n sevă
și uniți pe pământ ne vom simți liberi
în coroane
vom vorbi ca noi
sau ca frunzele mai cu seamă de plop
și poate ca cele mărunt ondolate, de stejar
lucrul cel mai bun
vei zice
va fi să vorbim
sau să-mi poți spune pe loc
istoriile pe care le-ai asimilat
în anii bibliotecilor
pe când cel mai bun
aș zice poate eu
ar fi să tăcem
împletindu-ne
în coroane
esența lemnelor
domnești
din noi

atunci abia vom alfa de ne vom fi
copaci împleticiti in noi
și-abia apoi



____________________________________________________________________________


Și sunt mult mai mulți copaci prin mine. O parte apar în textele de proză și pe o altă parte dintre ei i-am adus aici.

Cuier pentru agățat norii:






Copacul din casă:





Butucul colorat:




Asceza posttrunchierii:




Trunchi împănat cu accesorii canadiene:




Tăietorul de aburi:




*Desenele și fotografiile îmi aparțin.