Ziceai că-mi miroase părul a tutun proaspăt râșnit. Râdeam atunci, și-ți spuneam că așa vrei tu să crezi, părul meu nu miroase a nimic, și-a uitat parfumul pe cearșafurile iubirilor vechi.
Aș fi vrut să mă topesc în tine, să cred toate vorbele rostuite de palmele tale calde, să alunec lângă tine pe spinarea împlinirilor viitoare. Dar nu puteam. Prins în chingi de netrecut, chircit și-nghețat, sufletul mi-era târziu. Cu duioșie, înghițeam hapurile din trupul tău, din brațul tău, din inimă-ți, dar nimic nu era îndeajuns. Petalele abia m-atingeau, briza îmi săruta puful de pe ceafă, îmi țineai cuminte genunchii, să nu cumva să plec nerostit. Dar nu, nu…
Oricât aș fi vrut, oricâtă zăpadă de lacrimă ar fi fost ființa ta pe pleoapele mele, aripile mi-erau strâmbe, nu mai era loc.
Nopți de vin petreceam lângă hainele moarte, pielea sfârâia deseori de-atâta amar reținut, cu-nverșunare căutai nenăscutul peste tot, încercând să-i prinzi firul sub vene, sub sânge, sub oase… Mi-era atât de ușor și totuși morile măcinate de mult mă striveau în nemișcare.
Îmi spuneai că ai da oricât să știi ce gândesc și ce simt. Râdeam atunci, și-ți spuneam "nu cere gândului nerostit să se privească în ochi, nu cere vântului să stea o clipă locului ".
Toate trec, iubitul meu de demult, toate trec.