Din nou, în oraș, locurile din stomac goale, spațiul dintre noi, în metrou, gol. Norocul nostru sunt cărțile pe care m-am prefăcut că le citesc. Doar ele pun la locul lor pisicile tolănite, șoriceii cu creier uman și fund rozaliu, capsele metalice în locul celor firave, din plastic, nori întunecați în locul gâlcuței supra-încălzite. Și alte bunătăți.

De câteva luni ceea ce numesc dragoste a devenit o caracatiță de plumb. O port în pantaloni pretutindeni. Uneori dă voluptate, alteori mâncărimi. Ce pielea inimii mele imaginare….

Mai multe șepcuțe colorate lângă subțiorii mei. Am impresia că nici nu le observ. Dintre noi toți. Cei subpământeni, dar niciodată singuri, numai călugărița cu nasul lipit de geamul orb se roagă. Șepcuțele se lălăie ca un cor batjocoritor. Subțiorii umezi, singurii, sunt cuprinși instantaneu de fervoare.

Printre dinți acest jazz melancolic, zvăpăiat încă. Farfuria e plină, urechea dă pe dinafară. În locul limbii negre și timpanului putrezit de nefolosire, ascuns după lemne măcinate, cuie ruginite și poveștile desăvârșite ale celorlalte femei. Stai tu, cu mâinile risipite în părul compact.

Nimeni nu mă crede, căci nimănui nu am spus. Dragostea ca un puf supărător pe rotunjimea unei piersici, de câte ori. Nici măcar nu știu dacă astfel se numește sau așa se scoate osul, cu mâneca udă de zeamă, cu dinții loviți scurt de masa lemnoasă. Căutând într-un buzunar străin o batistă folosită.