Despre un nou făgaș
(503)
Banul și stresul au ajuns tiranii zilei...
Nu avem timp unii față de alții, nu ne iubim în chip sincer, adevărat, comunicarea noastră este superficială, săracă, lipsită de încărcătura afectivă.
Ne plângem de neajunsurile acestei lumi, uitând că, mai întâi, va trebui schimbată lumea gândurilor noastre, abia după aceea lumea în care trăim.
Ne trebuie atât de puțin ca să fim fericiți! Avem nevoie doar de puțină bucurie și mângâiere...
Personal mă lupt să nu las răul, zgura, să să mi se scoboare în inimă.
Nu mai vreau iritări, îndoieli, temeri...
Îndoielile mi-au alimentat nefericirile; încerc acum să le opun speranța și credința, să-mi purific mintea de ură, să cred, să sper... să-mi elimin din minte orice gând de nefericire, fixându-mi ca repere: iubirea, înțelegerea, pacea sufletească.


Despre dragostea de cuvinte
(504)
...Eram în clasa a șasea.
Îndeletnicirea mea de bază, în timpul meu liber, era cea de fervent vizitator al celor două biblioteci din micuța mea urbe natală.
Într-una din zile, aflându-mă în biblioteca școlii, foarte bine dotată pe atunci, scotocind pe rafturile ușor curbate de greutatea cărților, la un moment dat privirile îmi fură acaparate de o impunătoare carte, ieșind în evidență printre celelalte tomuri de format obișnuit.
Am luat cartea de pe etajeră citindu-i cu interes titlul: Dicționarul explicativ al limbii române!
Având acest volum falnic în mână, apoi frunzărindu-l, am rămas stupefiat: așadar în această carte se aflau pitite cuvintele, toate, ale căror înțeles mi-au dat de furcă de atâtea ori!
Răsfoind volumul, pe loc m-am îndrăgostit de cuvinte, din această dragoste născându-se, mai tâziu, poeme...


Despre resemnare
(505)
Mă supără mersul lumii...
Dar cum nu am posibilități de a-l îndrepta, încerc să-mi orientez voia mea după mersul acesteia.
...Și nu îmi este ușor!


Despre un rol
(506)
Da...cred tot mai mult că sunt un actor într-o dramă aleasă de către Marele Regizor.
Menirea mea una: aceea de a-mi juca rolul cât mai bine.
Atât!...


Despre libertatea rău înțeleasă
(507)
Întotdeauna am năzuit către frumos, către poezie, căutând liniștea, natura.
Repede, mult prea repede, însă, viața mi-a retezat aripile prezentându-mi prea multă urâțenie, minciună, egoism și nepăsare.
Am constatat, mult prea devreme, că omul este o ființă fariseică, șireată, nesinceră, chiar dacă nu întotdeauna în chip voit.
Nu...nu suntem ceea ce vrem să părem a fi: nici eu, nici tu...
Îndrăgostindu-mă de cărți, nici aici nu am găsit sinceritatea la care am râvnit.
Îmi vine în minte cu cât entuziasm am citit primele rânduri ale Confesiunilor lui Rousseau: „Iată singurul portret de om, zugrăvit întru totul după natură și în întregul său adevăr, care există și care, probabil, va exista vreodată...
Alcătuiesc o lucrare cum n-a mai fost alta la fel și a cărei înfăptuire nu va avea imitator.
Vreau să înfățișez semenilor mei un om în tot adevărul firii lui: și omul acela voi fi eu.”
Aceste rânduri introductive atât de mult m-au entuziasmat încât m-am îndrăgostit, definitiv, de literatura confesivă.
Ulterior mi-am dat seama că, mai ales în acest gen de scrieri, autorii nu pot fi întru totul sinceri, deschiși!
Odată cu trecerea anilor, nemulțumirile mele față de mine, precum și față de semenii mei s-au intensificat.
...Apoi, am căutat bucurii ca niște refugii!
Acum, în amurg, constat că am fost dăruiți cu prea multă libertate, pe care noi, oamenii, am transformat-o în tragedie...