Despre cicatrice
(491)
Mi-e sufletul plin de cicatricele trecutului și de vânătăile prezentului.
Vieții mele îi lipsește, imperios, surâsul...
Acest puțin răgaz, numit „viață”, trebuia să îmi ofere numai bucurie...
Eu însă am ales tristețea.
Însă...ce reprezintă mizeriile toate care mă frământă în fața eternității?
Singura modalitate de a răzbi este cea de a-mi dobândi calmul, contemplarea, în locul construirii, zi de zi, a propriei mele nefericiri.


Despre trăirea interioară
(492)
Rob ai plăcerilor lumești, rămân mereu sclavul unor fleacuri, lăsându-mă posedat de bunuri pieritoare și de părelnice satisfacții.
În loc să-mi iau în posesie cele dobândite, mă las posedat, înrobit de ele.
Trebui-va să-mi direcționez toată energia către trăirile interioare, spirituale; poate, în acest mod, voi putea mai bine răzbi în lumea exterioară.





Despre pasiuni
(493)
Eșecurile, mai mult ori mai puțin îndepărtate, grijile, prea multele-mi griji, trebui-vor să rămână în urmă.
Nu mai are rost să mă preocupe ce a fost odată, cândva...și nu mai e!
Este util, necesar, să-mi alung ura, rușinea, anxietatea – toate acestea cotropindu-mi mintea precum năpăditoarele buruieni.
Stărui prea mult imaginându-mi necazuri și suferințe din viitor, mă agăț de neplăcerile, frustrările și îndoielile care mă determină, în final, să bat pasul pe loc.
Pornind, îndeobște, de la un mic necaz, acesta devine catalizator pentru alte mizerii de același fel, ajungând ca mintea-mi să devină o groapă de gunoi.
Până și însemnările, efectuate decenii de-a rândul, în jurnalele mele, au devenit pricini de rememorare, cu lux de amănunt, a unor necazuri avute, neuitarea acestora, prin recitire, sporindu-mi nefericirile, amărăciunile.
Tot întreținându-mi imaginea răului în minte, sfârșesc prin a-l aduce în preajma-mi.
Trebui-va să nu mă mai las pradă grijilor mărunte, temându-mă de năluci de mine create, să-mi păstrez echilibrul sufletesc în orice condiții, rămânând calm și senin în iureșul vieții.


Despre cum se dobândește o patalama
(494)
Mă uit la nesătuii acestor vremuri, la cei cu morbul agonisirii cu orice preț: pupând și lingând, oferind plocoane pentru ca, mai apoi, să li se întoarcă „investiția”, dau - hămesiții- că doar nu dau din chiverniseala lor: ei rup dintr-al meu, dintr-al tău, și rup în mod vârtos; că doar nu degeaba au obținut patalamaua - șperaclul șmecherului contemporan care se fălește, atunci când e pus să împingă și el căruța, că el nu de aceea și-a tocit coatele și nervii, pe anumite bănci, pentru ca acum să mai trebuiască să gândească, ori să asude!
Așa că, dând din ce nu-i a lor, așteaptă amortizarea rapidă a cheltuielilor, luând cu japca, pretinzând, explicit, ori aluziv, de la marionetele și trepădușii cu care s-au înconjurat.
Cunosc o persoană care și-a dobândit o diplomă de studii superioare, pompat fiind de ...hectolitrii de țuică de prune.
Mai apoi, a pupat și un titlu științific pe banii colectați de lingăii și pupătorii de tălpi și de dosuri. Parvenitul, în loc să dovedească că, pe plan profesional își merită titlul, contribuind...științific la propășirea ramurii de activitate în care cu osârdie s-a pregătit, acesta își folosește capacitățile doar în interes propriu, umilindu-i pe cei care îi țin în cârcă, dar - mai ales – pe cei care nu îl susțin!


Despre utilul neplăcutului
(495)
Întristările, amărăciunile mele sunt precum sarea în bucate: împiedică alterarea trăirilor mele, chiar dacă le conferă un ...gust amar!
Aceste necazuri, greutăți, dureri și melancolii mi-au scos la iveală energii latente, de undeva din străfundul sufletului meu învolburat, aducându-mi puteri și motivații nebănuite.
Plăcerea, succesele – sunt superficiale, trecătoare, încetând să mai strălucească odată obținute.
Durerea, însă, este amplă, învăluitoare, covârșitoare...

Despre revoltă și liniștea sufletească
(496)
Ceea ce mă răvășește, de cele mai multe ori, sunt crasele nedreptăți, egoismul, seninătatea cu care unii, cocoțați în poziții sociale favorabile furtului(mascat!) nesocotesc tagma din al căror sânge se nutresc.
Dar...îmi dau seama că nemulțumirile și iritările mele nu vor face altceva decât sa mă afunde și mai mult în mlaștina sufocantă și rece.
Caut, mă străduiesc, să-mi dobândesc liniștea sufletească, atât: mai importantă decât toate, alături de sănătate!
Și, indiferent de împrejurare, trebuie să-mi dobândesc și să-mi păstrez seninătatea inimii, buna dispoziție.


Despre pasiuni
(497)
Pasiuni, de cele mai multe ori superficiale, neimportante, îmi consumă mult timp, înfăptuirea lor fiind, în bună parte, lipsite de reale satisfacții, practicarea lor afectându-mi, în schimb, întreaga-mi alcătuire.


Despre rostul vieții
(498)
Doar o singură menire poate avea viața: anume aceea de a-l servi pe Dumnezeu, de a crede în el, în mila lui, în infinita lui dragoste; dragoste pe care, la rândul nostru, trebuie să o dăruim, în chip necondiționat, semenilor noștri.
Suferințele, marile neplăceri, viziunea morții stârnesc mari temeri în sufletele noastre.
Anihilarea acestora este posibilă doar dacă ne încredințăm, sincer și total, Lui...


Despre zadarnica goană
(499)
În veșnica noastră așteptare a unui mâine mai bun, prezentul ne scapă – iremediabil și irevocabil! – alunecându-ne printre degete.
Trăim într-o permanentă goană dementă după amăgitoare bunuri materiale, a căror dobândire generează singurătate și uitare de dragoste, alungarea aspirațiilor către spiritualitate.
În dulcea oază a căminului comunicarea agonizează...nu se mai vorbește, se stă la televizor, ori în fața computerului!
Se vorbește, se comunică, în schimb, în chip exagerat, demențial, la telefoane de toate soiurile, pe internet, fugind de realitatea palpabilă.
În pofida înlesnirilor oferite de extraordinarele modalități de comunicare interumană, singurătatea ne împresoară, ne închidem în noi înșine...
În chip bizar, cu cât ne crește bunăstarea, cu atât devenim mai nefericiți: alergăm, scotocim după material, uitând în schimb de propriul nostru suflet, cel atât de crunt lovit de noile tehnologii năpăditoare a tot ce înseamnă natural, firesc, gingaș...
Uităm să ne aplecăm undeva la propria noastră inimă, ignorându-ne sufletul care palpită în noi. Alergăm să cunoaștem lumea, marile orașe, rămânând necunoscuți nouă înșine.
Uităm că, în definitiv, toți suntem egali în oceanul vieții, că a da nu înseamnă să primești, neapărat, ceva în schimb.
Uităm că nimeni și nimic nu ne aparține cu adevărat, în final toți rămânând singuri în fața eternității.


Despre pacea pierdută
(500)
Singura modalitate de comunicare cu Dumnezeu este Tăcerea(„...Dumnezeu sună rar, cu taxă inversă și, de obicei, nu scoate niciun cuvânt!”)
Încerc să nu-l mai caut, ci doar să-l trăiesc...în străfundul sufletului meu. Și pentru a-l auzi mai bine, privesc cerul, ascult vântul...
Mă străduiesc să îmi găsesc pacea pierdută, speranța.
Rămân uimit atunci când realizez cât de mult m-am îndepărtat de simplitatea acelor zile când, copil fiind, mă pierdeam printre pomii dealului satului natal: oază de liniște și de verdeață, mirific loc de reverii perpetue.
Aici am ascultat, fermecat, freamătul vântului, cântecul privighetorii, croncănitul corbului, am privit înfiorat fulgerul și curcubeul, norii și apusul sângeriu al soarelui, stelele căzătoare!...

firul de iarbă
strivit de un bolovan –
caută lumina


Despre liniște și neatașare
(501)
Vreau să uit de preocupările de fiecare zi, să-mi alung grijile și temerile, să nu mă las dominat de pasiuni și dorințe.
Doresc să-mi eliberez mintea de atâtea zădărnicii obositoare, această minte devenită receptacul pentru praful, cenușa, zdrențele și gunoiul acestei lumi.
...Să uit ...să fac în așa fel încât mintea mea să rămână liniștită, calmă, să nu mai fiu robul câtorva pasiuni ale mele
Ușoare ar fi toate, desigur, de înfăptuit, dar nu aici, în vârtejul demențial al acestei lumi.
Da...să caut să nu mă atașez de nimic!


Despre iubire și iertare
(502)
În istoria spirituală a omenirii se remarcă trei momente cruciale, si anume:
- se naște Isus Hristos;
- se sacrifică, El-Mântuitorul, pentru izbăvirea omenirii;
- după trei zile de la moarte, reînvie.
...Isus vine, se întrupează pentru a ne aduce, definitiv, un subtil liant interuman, anume triada: credință, iubire și iertare.
Omul, pentru a avea cu adevărat credință, trebuie să dețină o mare încredere, nu atât într-o putere supranaturală cât, mai ales, în propria-i persoană!
Căci, fără încredere și optimism, mobilizarea rezervelor, a forțelor fizice și spirituale, orice acțiune a noastră devine inutilă...
Scepticismul, neîncrederea,demobilizează, anihilează orice avânt, ducând sigur la eșec!
Și asta o spun din experiență proprie...
Iubirea, iubirea îmseamnă legătură spirituală, ea fiind o uriașă forță de coeziune a lumii, sub toate aspectele ei!
În opoziție cu aceasta, ura vine și spulberă totul; tot ce înseamnă apropiere, legătură, comuniune în tot Universul: în macro și în microcosmos, în toate elementele componente ale acestora.
Da, iubirea este uriașa energie care unește totul, în mod necondiționat.
Iubirea și iertarea: fără de ele existența devine chin, zadarnică trudă, iad...
În opoziție cu acestea, ura este devastatoare, pârjolitoare; ea nu poate ajunge la țintă doar dacă răvășește, mușcă și-l zguduie pe cel care o nutrește. Dacă aceasta, ura, este distructivă, iubirea, in schimb, este constructivă, tămăduitoare.
Apoi, blândețea...o calitate pe care o admir atât de mult atunci când mi se întâmplă să o întâlnesc, e drept...foarte rar, tot mai rar!