Just for laughs


Un stres nu vine niciodată singur. Așa s-a întîmplat pe 25 noiembrie 2008, cînd a avut loc balul bobocilor. Sigur că n-am vrut să mă implic, dar pînă la urmă am ajuns sa fac scenarii de scenete și pictări de planșe. Că-s mai tolomacă și m-au dus de nas. În adminsitrativ nu m-aș fi implicat nici bătută „vrei 5 bilete pe 5 invitații?” ok, let me just take this gun...


Deci stres.

Cu doar două repetiții înainte de spectacol, și acelea parțiale, lungi și deșănțate, a fost natural să cadă cortina peste prezentatori, ei să sufere atacuri de dislalie, dislexie și pierderea temporară a funcțiilor cognitive într-un tremurat oligofren și ca decanul să nu mai găsească loc în loja principală plină de studenți; dar trecem, nu-i așa, căci în fond, în sală, lumea s-a distrat. Eu, în spatele scenei, scuipam sînge. Ar fi trebuit să fiu ba la cortina, ba la boboci, ba actor pe scenă -> sunt cretină, news : I can’t do it all, deci mă schimbam în spatele cortinei din negru în alb, un boboc îmi înmîna sutienul apoi îmi săruta mîna. După cele 5 ore de șaradă spectacolul s-a încheiat apoteotic cu formația Alb si Negru, cărora ar fi trebuit sa li se administreze laxative înainte pentru polua fonic numai băile teatrului național și nu o sală întreagă. În fine, a urmat cheful de rigoare într-o discotecă de la capătul lumii. Ajung și acolo ca un membru silit de împrejurări și mă alătur organizatorilor care deja dansau pe mese. După o seara lungă, m-am gîndit să dau o tură pe la bar. Mă înființez cu barbia peste bar, (eu h=158 cm), cu 10 RON și mă uit și mă uit, și barman-ul servește doar baieți la 1,80 care ajung mai tîrziu decît mine. După vreo 15 minute încep să mă enervez și să mă smiorcăi, cam pe al cincilea tip ”îl rog” să aștepte. Beat mort, îmi plasează brațul după umeri și privirea între sîni „ce faci, gagica?” barmanul „ce doriți, domnișoară?” (mama ta de..) „gagica, hai să ne-ntîl.. întîlnim pe rigul de dans”se clatină cu mine „hai, bobocul, că-s în anul 5” „ vai! cum?! io am terminat două facultăți.”- momentul în care cei din Star Trek dau “engage”.


Cum în discotecă erau numai oameni culți, m-am plictisit. Ies, urc în mașină. Taxiuri parcate la intrare, pe margini așa că hotărăsc să dau cu spatele pana ies din aglomerare. Dupa vreo 30 de metri simt cum partea dreaptă a mașinii se ridică la 45 de grade și mă opresc. (aaaaaaaaaa!!!) (respir). Opresc motorul. Îmi salt fundul, papucii cu toc, decolteul pe scaunul din dreapta, în timp ce cu o mînă împing portiera, încercînd să o deschid dar cade peste mine, sub forța gravitației. În sfîrșit, ies din mașină ca-n filmele cu proști. Ora două. Plouă. Sîmbată noapte. „112” „da?” „poliția?” (tîîîît tîîîît) „da, care e problema?” (tîîîîît..) „am intrat cu mașina în șanț, lînga discoteca Apollo, ce fac?!” (tîîît. moare bateria).


Huge stress!!!

În 20 de minute se înființează un echipaj de la poliția rutieră. Coboară doi domni, binevoitori ei așa, eu deja fleoașcă. Continua să plouă. Taxiurile opreau: “chemați pe cineva să vă tracteze”. Cine Dumnezeu mă tractează la 3 dimineața?! Pe politiști probabil cazul îi depășea. Cheamă încă un echipaj de poliție. Trebuie patru organe la o mașină-n șanț. Ãștia simpatici, îmi pun fiola. 0,00! Ha! Că mi-am luat suc de portocale, în bestialitatea mea. Mă ajută să sun și la tractări, sună domnul polițist pentru mine. Tractările nu găsesc fundul asta de lume. Și ca bonus : o amendă. În mașina poliției, scriind amenda mă trezesc vorbind „ce nu-mi place cînd fac accident”. Polițistul mă privește „vă e familiar formularul?”și rîîîde el pînă îi cade telefonul într-o baltă și i se strică definitiv. Hahaha.


Vin tractările. Eu opresc taximetriști, colegii mei ies din discoteca. Unul din taximetriști, la 50 de kg, se înfiinșează-n șanț și împinge „vă arat eu cum!”(nu rîd, jur că nu rîd), mai cheamă vreo 2 taximetriști, politiștii trag de partea cealaltă, se adună astfel vreo 11 oameni + tractareea și.. și, și VICTORIE!!!! Mașina e pe șosea!! După o oră și jumătate de ploaie și stres, eu țopăi incontrolabil, iubesc pe toată lumea „dar cine conducea?!” întreabă cineva „Eu! cine?!!” Rîsete și voie bună. Mașina e ok, ei macho toți și gagica fericită. Mai puțin cu amenda.
Ca răsplată, le ofer colegilor ce mi-au scos mașina din șanț a ride home. Pe drum semnalizez o stînga dar fac dreapta. Taximetristul din spate aproape mă lovește. În spatele lui, bineînțeles: poliția! Pornește girofarul, îmi face semn să opresc. Crap! Opresc, cobor să-i întîmpin. Din mașina poliției ies doi sănătoși „Ce faceți, domnișoară? Cum ați scos mașina din șanț?!” phiuuu!! Era primul echipaj venit după apelul la 112. „Mergeți încet,numai încet!” Salut toată poliția romînă și organul țării de servici!


The monster stress.

Ajung acasă. Mașina întreagă, nu-i curge uleiul, nu-i curge nimic, merge perfect. Vă întrebați de ce stres, nu? Mă așez în fața calculatorului (drogul trebuie luat și la 4 dimineața). Ce se mai putea întampla? Decît ca iubirea vieții tale, tocmai pentru că e netrăită, dar astea-s detalii, să te apeleze după luni și de fapt ani de tăcere. „What? Mi-ai văzut mașina-n șanț la Apollo? Ai fost la bal?” „Nu...” și cum adrenalina polițienească nu-mi părăsise sistemul, hai să ne întîlnim. Și ne-am întîlnit. Și-a fost damn mirific. Și sadic de electrizant. Ca în zilele următoare să se fîsîie. E un must. Puppy love always does. Dar ca întregul peisaj să fie complet, a doua zi primesc următorul telefon :


-Bună ziua, suntem de la asigurări, v-ați plătit amenda?
-A, hm? Ce? Nu.. nu încă.
- A, stați că am glumit, suntem de la Radio 21, este o farsă.
- Ce? Cum? Cine?.. ce farsă?
- De fapt, nu, știți, ieri seară, mi-ați luat ceva cînd ați scris declarația. Pixul.
- ??!? și?
- Și n-ați putea să mi-l înapoiați la o cafea?


Sfîrșit! :)