Nicio pisică
de pe strada mea
nu are ochii la fel.
Unul strălucește
parșiv.
Celălalt
e tot timpul gri.

Lătratul câinilor
se schimbă
zilnic
și de-aia mereu
mă întreb dacă
n-am greșit adresa.
Noroc că-mi
recunosc
casa după chiștoacele
de țigări din fața
geamului;
e văruită cu
insomnie,
o culoare ciudată
de lehamite
tristețe și
gri.

Eu sunt casa mea.

***

Când eram
mică
am învățat că-n gri
se adună totul.
Plângeam când
amestecam plastilina
multicoloră și
rezulta doar
un ghemotoc gri.

De-atunci știu
că norii dinainte
de furtună sunt
curcubeul
când se amestecă.
Însă acum râd. Am crescut.

Acum dacă mi-e
scârbă
beau vodcă, vomit
gri și-mi spun
că-i curcubeu.

***

Mâ gândeam
să inventez
un nou curent
literar: căcărezismul
sau lașitismul
ca să avem din
nou "artiști consacrați",
"monștri (s)acri".
(mai mult monștri
decât sacri);
ne închinăm
prea mult fantomelor
și trecutului
deși ne-au arătat
spatele pe veci
fără să mai clipească.
(Oare așa e...
Nemurirea?)
Suntem grei de cap
pentru că uităm greu,
iar acum
curentele sunt
doar manelare:
"Mie îmi place poeții toți.
Până și cei care nu scrie
nimica."