Sunt momente de cumpănă în viață, când, după ce întâlnești un om, ajungi să-ți pui în balanță valoarea și realizările. Mulți nu-și pun niciodată asemenea întrebări ci forțează, pur și simplu, viața, ca un spărgător de gheață de neoprit. O asemenea convingere absolută în destinul propriu nu poate fi decât tonică și benefică.

Din păcate, aluatul din care sunt făcut se supune destul de des la rechizitorii și auto-evaluări de valoare. Oare am făcut tot ceea ce puteam, oare mi-am valorificat potențialul dăruit ? Plămada sufletului nu e auto-suficientă și sunt dureros de conștient că navighez cu destulă dificultate printre strâmtorile imperfecțiunii umane, printre puzderia de stânci ale arhipelagului greșelii și periculos de aproape de capul ocaziei pierdute. Hărțile care mă ajută să străbat marea irosirii sunt aproximative, imprecise și sunt copiate și re-copiate de mână după un original de mult pierdut. De aceea profit de orice ivire a unei insule întâlnită întâmplător, ca să reevaluez poziția și să ajustez cursul spre Indiile împlinirii sufletului meu.
Pentru asta nu-mi permit să pierd nici o clipă și trebuie să pun pe masă jurnalul meu de bord, înainte ca acea insulă să decidă că a pierdut destulă vreme în preajma mea și că are alte treburi, mai urgente, decât să asculte litania întrebărilor mele. Am ajuns să am în dreptul inimii, acolo unde-mi țin compasul și busola, un veritabil fermoar care să poată fi acționat fără complicate manevre inutile.
Nu de puține ori, băștinașul întâlnit pe acea insulă, strâmbă din nas la tirul repezit al cererii de indicații. Zâmbetul meu de circumstanță nu poate masca izul de dezorientare. Un căpitan de navă se presupune că e stăpân pe situație și ține întreg echipajul cu o mână de fier și o convingere fermă. S-ar aștepta ca chipul aspru, apărut peste balustrada bordului, să râdă hâtru și să-l invite pe acel suflet la o cină la bord. Apoi, printre glume marinărești deșuchiate, căni de rom și palme bărbătești pe spate, acel încercat lup de mare să strecoare abil niște vorbe meșteșugite care să iscodească oaspetele încântat și amețit de băutură despre căi de navigație, despre comori ascunse pe insule sau despre alte vase care cutreieră prin zonă. Limbile astfel dezlegate cu meșteșug ar răspunde amabil și naiv la multe întrebări esențiale și despărțirea ar fi amicală, cu suspine încântate și fluturări de batiste.
Așa ar trebui să fie; să par a da sfaturi când de fapt am o nevoie disperată să aflu unde e nordul.
Conștient de asta, am realizat că depărtarea și izolarea de fapt mă protejează, așa că mă feresc să mă apropii prea mult, ca să nu fiu citit prea ușor. Încetinesc puțin în dreptul insulei și dau glas prin porta-voce întrebărilor mele. Câteodată realizez că insula e pustie și n-are cine să-mi răspundă. Câteodată băștinașul e de prea mult timp acolo, de unul singur, și s-a sălbăticit, iar alteori răspunsul primit e atât de încâlcit încât mai mult mă încurcă.
Sunt însă dăți în care omul, cu palma streașină la ochi, mă privește lucid, îmi zâmbește și începe să-mi dea instrucțiuni clare și precise. Alături de acestea, își alătură propriile lui întrebări și îi răspund, la rândul meu, cât se poate de sincer. În acele zile norocoase iau creionul și pun pe harta mea un punct de referință. E un punct fix care nu numai că-mi trasează drumul către destinație, ci limpezește hărțile pentru toți cei care vor mai naviga pe aici.
Asemenea insule sunt rare, dar perseverez și pot spune, cu mândrie, că sunt destule astfel de puncte pe harta vieții mele de care știu că mă pot apropia oricât, fără nici o teamă. Nu pot decât să sper că și eu sunt, pe alte hărți, un asemenea punct, desenat hotărât și cu bucurie.