Din când în când obișnuiam să ne scriem poezii.... Din când în când ne mai și vorbeam.... Câteodată îmi zâmbeai numai mie și eu mă pierdeam în privirea ta. Uneori ne întâlneam întâmplător, alteori nu. Uneori timpul e o simfonie care ne-aduce în același loc, legându-ne în visare cu note sublime.
Nu cred în coincidențe; totul se întâmplă ca o reacțiune a ceea ce simțim.... Însă mai nou, nu înțeleg ce se petrece. Literele nu sunt un bun paravan pentru camuflare și transparența e și ea tot o chestie relativă. Cred că am pierdut ceva pe parcurs.... Sper să fie doar ceva și să nu ne pierdem unul de altul. Aștept o fața zâmbitoare- la propriu și la figurat. Nu știu ce să mai spun, cred că ți-am arătat în zeci de feluri că îmi pasă, acum aș vrea să ai și tu puțină încredere în mine. Și da, știu ce înseamnă a avea un orgoliu prea mare, știu că pentru cei ca noi eșecul nu va fi niciodată o opțiune, însă tăcerea și frica ne fac să părem slabi. Eu cred că nu suntem slabi și că sensibilitatea se naște doar în sufletele celor puternici și culți. Aș vrea ca măcar uneori să nu mai existe bariere intre noi, nici frică, nici orgolii sau impedimente sociale.... Sper să nu ne plafonăm la societatea în care trăim pentru că eu cred că omul înseamna mai mult decât materie și impulsuri electrice între neuroni.
Așa că închide ochii și gândește-te la mine. Vreau să simt gândul tău. Și într-o zi, atunci când toate fricile-ti vor dispărea și vei accepta să mă cunoști așa cum sunt EU cu adevărat, TU mă vei simți pe mine....