Viața omului se conjugă între ceea ce nu poate fi și ceea ce ar vrea să ajungă a deveni. La mijloc rămîne doar ceea ce este. Nivelul la care ne apreciem, cu devieri în funcție de împlinirile pipăite, ne orbește orizontul cu falsități cotidiene, cu reușite superficiale. Cel mai adevărat ne simțim viața atunci cînd eșuăm și orice lucru ia o culoare mai reală decît cea revăzută într-o, să-i zicem, pictură a realității făcută prin prisma propriei perspective asupra dimensiunii pe care o luăm într-un moment n. Încercăm să ne impunem superioritatea vis a vis de semeni. Exercițiile acestea nu se fac în fața oglinzii, dar cred că e singura modalitate prin care am putea să o punem în practică fără a pierde din simplitate sub ochii celorlalți. Simplitatea mai are un fel de sinonim, care se numește înțelepciune. Îi este dată fiecărui om ce are și o picătură de cultură în el, deși nu toți o păstrează. Seacă orice urmă de naturalețe și firesc din sine prin ideea de a șoca circumstanțele cu capacitățile sale extraordinare (deși e mai mult ordinar și mai puțin extra în ele) și orgoliul propriului ego. Este naiv să crezi că cineva ți-ar prețui infantilitatea de a te da în public cu fițe de doi bani și pretenții de lider într-o societate înstrăinată. La grădiniță ni se mai ierta aroganța. Acum duce mai mult a prostie. Definitoriu pentru om este autoînzestrarea cu puterea absolută asupra contemporanilor. I se mai zice penibilitatea monarhiei în care omul își pierde orice calitate de om prin lipsa atitudinii față de propriul eu, raportat la ce se întîmplă în jur.
Timpul care ni se dă este un puzzle pe care nu fiecare alege să îl completeze pînă la capăt. Rămîne la rezonanța fiecăruia cîtă ordine își dorește în propria viață, în propriul timp, și cît haos.