Nu striga după ajutor.
Până și neadulmecătorii vor știi că zaci pe o coastă, cu fața spre cer, și îndată te vor împărți, ecumenic.
Agonizează deci, în liniște.

Nu fă greva foamei.
Empatia a murit odată cu nașterea sinelui, jinduind după replicare. Nimeni nu va plânge că e un chip mai puțin în oglindă. Slăbit, te vei lăsa în genunchi, și răzgândirea îți va fi interzisă.
Agonizează deci, fioros, cu sânge pe fălci.

Nu plânge!
De îndată te vor sorbi, cu triluri de emoție, te vor digera în mângâieri, și apoi, transformat în proteine, te vor ejacula în cine știe ce trompă de elefant al Rajahului, sau, mai simplu, vor uita de ce s-au pornit și te vor împrăștia în țărână.
Agonizează deci, fără gând de predare.

Nu adera.
Viața în cârd te umple de ideile altora, păduchi purtători de sifilisul uniformității se cuibăresc între tine și potența ta, vei sfârși jalnic, într-un botez.
Agonizează deci, rebel.

Nu săruta creația, până nu l-ai ucis pe creator.
Nu se poate lua nimic cu bucățica, întregul e singura formă de posesie, oamenii trebuie scuipați printre dinți, ca sâmburii de pepene. Vrei să mănânci, nu?
Agonizează deci, cu o gheară pe pradă.

Nu iubi!
Agonizează deci, simplu.

Nu sta la coadă.
Ai bici, folosește-l! Să fie coadă la tine, să se roage să se îmbolnăvească de tine, să te cumpere cu uncia, suferință cu suferință.
Agonizează deci, în neclintire.

Nu vorbi pre limba lor.
Dacă îți amesteci cuvintele cu ei, te vor devora, silabă cu silabă. Poți să te săruți singur? Și atunci?
Agonizează deci, în singurătate.

Nu dărui celor biruiți de credință.
Cu atât mai puțin dacă-i iubești: îi vei otrăvi. Nu poți să miști ceva, dacă nu ești motiv, iar ei sunt dați unei singure cauze, efecte în prizonierat.
Agonizează deci, fără milă: o lovitură, un zeu!

Și
Să nu-i taci!
Zburătăcește-i ca pe un stol de fluturi, zboară-le carnea de pe oase, nici cenușa să nu rămână în urma rostirii tale!
Agonizează așadar cu furtuna Coriollis, agonizează pentru toți, să crească loc pentru un nou început.