Unde sunt? Unde ești? Și unde suntem?
Aş mai putea întreba chiar şi cine suntem?
Întâmplător sau nu, consimţit sau tolerat, ne-am înhămat să construim ce nici unul nu cunoscuse niciodată – o relaţie, o familie, fără să înţelegem că nu este suficient să locuieşti sub acelaşi acoperiş sau să împarţi aceeaşi farfurie pentru a forma o uniune ce se vrea a fi o taină. Rămânem şi acum după ani de încercări, doi străini, doi necunoscuți ce se privesc acum transfiguraţi de frustrări şi sacrificii fără rost. Şi cel mai şocant este că niciunul nu purtăm vreo vină.
Am obosit...
Mi-a obosit inima, mi-a obosit voința și nu mai am pic de vlagă. Câteodată se strâng atât de multe, mai mult decât ţi-ai fi închipuit vreodată că poți duce. Şi în curând nu le mai poți duce, renunți, ridici steagul alb și cedezi. Fără rădăcini adânci, fără sprijin, îndrumare, sau măcar o vorbă caldă ai toate şansele să te laşi în voia deznădejdii. Şi aşa se porneşte disperarea, parcă declanşându-se cumva un sistem invizibil ce te macină şi te macină şi îţi întunecă toate viziunile ce până acum ţi se păreau adevărul suprem. Gânduri şi sentimente străine de tine te învăluie. Le accepti. Le respingi. Revii! Treci de la o extremă la alta în clipe fără să conştietizezi nimic.
Mă întreb adesea unde este femeia puternică din percepţia tuturor? Au fost într-adevăr momente, în care m-am văzut şi eu mai puternică decât sunt de fapt, dar viaţa a avut, de fiecare dată grijă să mă readucă cu picioarele pe pământ. Şi totuşi? Unde este strălucirea mea? Veselia mea? Unde-mi sunt bunătatea, răbdarea şi raţionalitatea? În ce moment mi-am pierdut minţile şi unde?
Nu ştiu momentul în care am reuşit să par normală în viziunea altora, dar, realizez astăzi, că nici această normalitate forţată nu mă mulţumeşte. Nu poţi sacrifica totul pentru a părea că te-ai adaptat la principiile unei familii, unei societăţi depăşite nu neapărat de realitatea actuală ci de realitatea logică, morală, normală aş putea spune.
Cred că aceasta este cea mai mare durere în acest moment. Ai distrus copilul din mine, metaforic vorbind, pentru că, de fapt, copilul din mine nu a avut niciodată dreptul să existe. A fost pe rând, paravan, sprijin, scut dar numai copil nu.
Copilul din mine era de fapt o speranţă şi această speranţă a existat întotdeauna indiferent de îndârjirea mea. Copilul din mine a crezut întotdeauna că există şi o altă percepţie a tot ce se întamplă. Dar de câte ori nu le tăiem aripile copiilor, doar pentru ca sunt copii şi adulţii din noi se pricep, desigr, mai bine. Astfel, copilul din mine nu avut personalitatea suficient de dezvoltată pentru a contrazice adultul ce şi-a impus mandatul poate, prea curând, prin-o dictatură desăvârşită.