Îmi pregătisem discursul dinainte. Nu mi-era greu să mă văd exact cum m-ar fi văzut el... până la urmă, totul e o chestiune de perspectivă.
***
Toate, viața mea, imaginea lui, zilele și vântul... toate stau suspendate undeva între irevocabil și etern, undeva unde epicul nu poate să pătrundă. Mă lupt cu foaia să scot din mine crâmpeie de univers pe care să le așez pe-aici. Mă lupt și nu mă dau bătută. Micha se luptă cu pânzele, dar pentru el e oricum mai ușor... cu toate aiurelile și aberațiile lui, cu toată arta incandescentă ce-i curge din mâini... nu, am taiat prea multe pasaje epice ca sa mai continui... aceasta nu e o poveste... e lava incinsa – pleonastic, nu??? – e lava incinsa ce curge din mine si arde căderea cu muguri de aburi...
***
Îl știu pe Micha de mult, mult timp. De când cireșii încă nu începuseră să facă flori și noi ne jucam cu Luna și-nghesuiam Pământul într-un grăunte de nisip... zâmbeam pe-atunci amândoi cum doar copiii știu zâmbi. Îl știu pe Micha dinainte de timp, dacă stau să mă gândesc bine. Undeva, la începutul a tot ce avea să înceapă, sufletele noastre s-au întâlnit... restul e mitologie și numele ni s-au pierdut pe parcurs... dar noi eram, undeva acolo, pierduți printre stele și fum... și nu știam de iubire, nu știam de ură... nu știam decât gustul sărutului nostru stelar.
Acum totul a coborât in prozaic și cineva, cumva, ne-a îngrămădit întregi în câte un trup de nimic... ne-au învățat să urâm... ne-au întrebat cine suntem... și cum am fi putut răspunde decât prin iubire?...
***
In noptile in care ploua cu balsam peste flori si totul invie eu mai mor putin. Micha se aseaza langa mine cu o ceasca plina cu cafea calda si-mi spune sa beau... si eu sorb din cafea cu inghitituri mici, mici de tot, ca sa sorb cate putin din privirea lui o data cu cafeau. Si-atunci imi spun ca se poate, ca totu-i real si ca daca mi-as strecura mana mica in mana lui ar ramane acolo, impietrita pe veci... sau ca el m-ar putea lua de dupa umeri, spunandu-mi ca lumea-i a noastra, ca nu mai vrea vise si nu vrea taceri... ca ma vrea pe mine, goala si vie, trezita la viata si dezbracata de sensuri... doar eu, in esenta, reflectia lui in oglinda de onyx.
... dar Micha tace. Cafeaua se raceste in cana si el imi spune aproape ragusit ca ar vrea sa doarma, ca arta din el vrea sa scoale mortii si el vrea doar sa doarma...

Micha doarme. Senin. Intotdeauna pe-o parte. Si-n visele lui din somnul adanc pe care-l doarme zambind sunt ale lui in intregime. Nu mi-ar da nici macar o firmitura din ele. Si-atunci deschid o pagina de Internet si pierd poezia parfumului lui undeva pe drum; imi pregatisem discursul dinainte... cu multe zile, cu multi ani. Dar cand m-am asezat in fata foii l-am uitat.