poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-11 | |
Am avut bucuria acestei întâlniri. Cu Mihai Șora, supra-viețuitorul. Cum altfel i-aș putea zice acestui tânăr de 90 de ani, ani “trecuți prin ciur și prin dârmon”? Format în promițătoarea perioadă interbelică, a supraviețuit cu grație și demnitate “terorii istoriei”. Mi-am dat seama că am în față categoria Maeștri. Sau Vână, care izvorăște. Dacă îl citești grăbit și te impiedici de niscaiva “texte filozofice grele”, cazi și nu te mai ridici, l-ai pierdut. Pentru că, într-adevăr are un scris care se cere rumegat. Și poate că presupune și o stare de spirit “generoasă”. Că știe să-și ia cuvintele și din “praful” străzii e unul dintre farmecele sale. Dar în primul rând mi-a apărut ca un gânditor serios. Perseverența poate culege roade nemaipomenite. Dacă te grăbești și vrei senzații, uită-te la TV, ia presa (de senzație, gurnalistă), caută subiectele “tabu” și celelalte mediocrități care ecranează. Spunea Alexandr Zinoviev, că există o componentă semnificativă a occidentalismului zilelelor noastre care aduce pe valuri mediocritățile senzaționale și duce la fund valorile. Duce la fund chiar valorile civilizației europene tradiționale. “Treaba (biznisu’) e să faci banu’”. Spectatori cât mai mulți. Poți să și cipendalezi (Chippendales) pentru asta, ca să înțeleagă “tăt omu’ ”. Intrați într-un “club”... câtă prosteală acolo, cât furnal, gălăgie, muzică dum-dum... “cumplit meșteșug de tâmpenie”. Vezi că și Creangă e foarte actual, nu numai Caragiale. Au dispărut cafenelele literare, berăriile cu onorabili ș.a.m.d.. Ne-am vulgarizat. Partea “știintifică” cu care te abordează este psihanaliza, acel "rânjet ce dogmatizează animalitatea omului” (Steinhardt). Cu umor d-l Șora își amintește că atunci când era copil visa să devină un geniu. Citise în Freud că marca geniului este complexul lui Oedip. Se uita la mama lui, dar nu simțea...
Tragic?! “Înțeleg și mă impresionează tragicul, dar nu e genul meu” ne propune supra-viețuitorul. Tragicul, până la urmă, nu e decât “închiderea orizontului”. Și încă: “orice bucurie, dacă nu are și o urmă de tristețe, este vulgară”. Nu "se râde". Dialogul este real, “furoarea notorietății sau turba importanței” fiind puse la locul lor: neantizate firesc. Filozofia de viață țâșneste fără crisparea de a se încorda într-un sistem. Nu îi trebuie soclu. Pur și simplu E aici, acum și așa. “Totul e unul, totul e divers” (Pascal). “Sfera de rază nulă” (Șora)! Extraordinar de frumoasă, densă si cuprinzătoare metaforă. În orice punct de pe sferă se simte prezența centrului. În orice spune d-l Șora se simte spiritul său tânăr, dar și cu rădăcini până la centru. Plenitudinea unică a omului se află în trăirea netergiversată a clipei: “Nici Dumnezeu nu se poate bucura de o clipă care trece”. Nu mă pot opri să nu remarc, încă o dată, apariția cărții într-un simulacru / aparență de lume zgomotoasă, “pă imbuibare” și senzații, superficială și îmbâcsită. O lume parcă ruptă de lumină, adică de rădăcina sa în accepție etimologică - după cum ne descoperă părintele Dumitru Staniloae. Lumea cărții de față vine din alt pol: cuviincios și generos, pro-stră-fund și viu comunicant. “Despre toate și ceva în plus” este o carte de interviuri/ dialoguri între Mihai Șora și “reportetul” Leonid Dragomir. Extraordinar de eficientă. Mi-e greu să cred că se putea o mai inspirată primă intâlnire cu maestrul Șora. Suntem oameni întregi după cum iubim sau după cum “facem cultură” (a participa la procesul culturii: a recepta, a crea, a încuraja, a da mai departe etc…), după cum suntem în comuniune/comunicare. Cât de la locul lui pare în acest context o rememorare a “reporterului”: “A-ți spune te iubesc înseamnă a-ți spune ca tu nu vei muri niciodata”! Dacă multe reviste de cultură sau cărți mai mult te îndepărtează decât te apropie de cultură, aceasta carte este exemplară prin spirit-appeal. În zilele noastre se obișnuiește o tratare a problemelor mai mult sau mai puțin existențiale într-o manieră livrească, netrăită interior. Sau, cu un cuvânt românesc de o surprinzătoare Intuiție: “firoscoasă”. Se obișnuiește un limbaj filozofic în general sofisticat, “artificial”. Cartea mai sus pomenită, din contră: este firească, dar și profundă. De unde reiese și meritul mare al mijlocitorului. Este chiar o calitate rară. Rar am văzut în apariții/emisiuni moderatori care să-și poată provoca într-o asemenea măsură invitați de un asemenea calibru. Om de viziune, de edificiu, de construcție adâncă - până la capăt: “Eu am nevoie de pământ ferm. Acesta este prezența”. Capătul este mai degraba o asimptotă, o limită la infinit în accepție matematică. Problema infinitului mare se reduce la aceea a infinitului mic. Cuprinzător, profesorul de analiză matematică din facultate – Paul Flondor – instanția analiza matematică, acea "poveste" cu limite, ca o formă a “jocului cu infinitul”. Iar părintele Arsenie Papacioc spunea ca “orice clipă este o eternitate”. Sfera de rază nulă este o sferă cu rază tinzând către zero și nu un punct. O rotunjime “perfectă”, o plenitudine, un microcosmos al picăturii în care se reflectă tot cosmosul - vezi metafora eminesciană. Asimptota presupune o ardoare fără menajamente, dar în același timp lucidă. Câtă luciditate, atâta edificiu real: “Legătura noastră cu «departele» este o legătură de disponibilitate, care nu-i încă dăruire, ci doar putința de a te dărui.” Ce se caută a edifica?! Clipa dătătoare de bucurie și deschizătoare de orizont, dar și de regăsire. Problema identității nu se rezolvă mecanic, impersonal: "În clipa în care îți obiectivezi ca problematică identitatea și o pui în față, dacă și interlocutorul face același lucru, comunicarea se face între două fantome, nu mai există nici spontaneitate, nici bucurie. Condiția principală a comunicării este disponibilitatea, iar bucuria naște bucurie". Pentru M. Șora “este o bucurie imensă să fac cuiva o bucurie”. O viziune care ne aduce aminte de zicerea brâncușiană conform căreia “simplitatea este o complexitate rezolvată; ea ține de seninătate, dar ca să înțelegi asta trebuie să te hrănești cu esențe”, Șora se pronunță: “Problema identității se pune așa: să-ți păstrezi caracterul integru al impulsului, prospețimea elanului [...]. Universul însuși e un dinamism, o forță, nu o substanță[...]. Acest a fi plenar (și fondator) nu ni se dă într-o înfățișare; ni se dă sub forma unui pur elan inobiectivabil". Ce amplitudine și chirurgie, filosofie și zen! Ce gând frumos! ++, dacă folosim un limbaj informatic mai “compact”! În fapt, omul molipsește, radiază, trezește la viață, neinsidios, fără nicio urmă de grozăvie, natural, necesar ca respirația: “Acest a fi plenar e într-o zonă a necunoscutului pe care o ghicesc la capătul de dincolo, dar pe care nu pot mai mult decât s-o ghicesc și s-o jinduiesc totodată. Pentru mine însă, această ghicire-jinduire e fondatoare". O metaforă cu cuvintele lui Goethe, pentru acest gânditor: un izvor limpede si răcoros care susură "devino ceea ce ești". Asemeni Maeștrilor care mai degrabă te trezesc, te catalizează spre propria Ființă, decât te modeleză ca vreun “om nou”. Problema culturii. “Problema era și este asta: să folosești conjunctura nu doar ca să faci cultura, ci și ca să-i aduci spre cultură și spre descoperirea de sine pe semenii tăi anonimi, ajutându-i să-și găsească numele lor propriu.” Cum apreciază Șora “intelighenția românescă” actuală (împopoțonata sintagmă îi aparține d-lui Liiceanu)? Tot empatic si înțelept. Pleșu pare viguros rădăcinos, dar s-a oprit la “minima moralia”, “împănează” textul cu umor, pitoresc, “probleme de om gras” pe care, însă, (pare că: critica este atenuată - nota noastră) le duce cu demnitate în cârcă. La Liiceanu, de multe ori filozofia nu "iese", ci e compilată, e adevărat, într-o stilistică remarcabil. La fel și Patapievici pentru care speră să depășească aglomerarea de citate - tehnică marginală, subțire când e vorba de verticală - și să radieze din centru. Îi lipsește închiderea sferei - dă roată și tot nu ajunge să o închidă. Dacă totuși o închide, sfera nu are nucleu/centru. Acuitate și echilibru și în aprecierea unui maestru al celor de mai sus: “Noica, apropos de orientarea prolegionară a acestuia, a fost un tip pocăit. Regreta. Dar eu am o explicație pentru aceste întorsături ale personalității: el nu-și putea stăpâni întregul, mereu oscila între intelect și suflețel. El mereu a optat pentru ceva, când pentru suflet, când pentru spirit. A început în stratosferă, senin, pe urmă a căzut în legionarism, după aceea s-a căit, a avut alte preocupări.” O părere favorabilă o are M.Șora în ce îl privește pe Teodor Baconsky ( Teodor Baconschi, actualul ministru al afacerilor externe, fiind "numele de diplomat" al teologului Baconsky): "foarte solid", "se ține in zona teologicului în măsura în care această zonă are incidență asupra politicului și socialului"; "stăpânește o problematică complexă pe care o exprimă fără rest, fără scame, gândind-o până în străfunduri" - aici cred că avem de-a face cu o natură duală (ca și numele asumate ale lui T.B., cu "c", dar și cu "k"): preferăm să credem aceasta superficialei ziceri "puterea corupe". D-l Șora ne vorbește de frumusețea și adevărul simțului filosofico-poetic ("poet al ordinii naturale" conform Petre Þuțea) dar și a celui geometric. De fapt, ne vorbește de simbioza fericită a acestora, în fapt “consubstanțiale”. Se vorbește în același timp de etică. Aceeași flexibilitate fără compromisuri, cu păstrarea măsurii umane, a măsurii tale. Se vorbește și într-un sens “religios”. Într-o încercare mai degrabă de polarizare și de ponderare decât de separare, dacă asimilăm spiritualitatea (omul în stare de a primi revelații prin artă, religie etc…) cu verticala, iar știința (homofaber) cu orizontala, imperativul etic este: “să utilizezi la maxim orizontala fără a te pierde pe tine însuți pierzându-ți verticalitatea”. Pentru a fi mântuit nu îți trebuie rachete care să te ducă pe alte pamânturi. Poți fi aici și acum, pe creastă. Nici dincolo, nici dincoace, sau și-și. Acest "atașament-detașat" vine tot din valorizarea clipei trecătoare. “Să ne atașăm de actul dat pentru că el este consubstanțial cu ceea ce este vizat; dar trebuie să ne detașăm de el, pentru că ceea ce prin el e vizat, îl depășește infinit […]. Detașarea trebuie să se profileze pe fondul atașării, al unei atașări perpetue. Lumea aparentă (de la a apărea, nu de la a părea) e singura care ne este dată. Nici iconoclast, nici iconolatru. Nu părăsim semnul, ci îl deschidem.” Oarecum, Șora se îndoiește, confirmându-și o "permanentă prezență a lui Dumnezeu" (Arsenie Papacioc): “nu se afundă cu pas de urs, ci cu un pas ușor de felină, pliându-se pe cele mai mici sinuozități ale datului. […] Lumea va înceta atunci să fie opacă, va deveni transparentă și omul nu se va atașa de ea ca de un lucru sieși suficient, ci ca de un semn al Celui Ce ESTE. […] Amplitudinea intenției mele trebuie să fie atât de mare (ca să nu decadă de la starea de rectitudine, ci să se miște până la capăt pe propria sa linie), încât să poată cuprinde între limitele sale și punctul de plecare și contrariul său”. Un cuplu de forțe, în sensul dictonului pascalian: “să apelezi concomitent la cele două contrarii”. Șora declară că pe acest dicton “își edifică ortodoxia”. “Ortodoxia” pe care o traduce ca “rectitudinea intenției cunoscătoare”, condiția primordială pentru “ortopraxie”, tradusă ca “rectitudinea intenției care acționează”. Rectitudinea, Adevărul, Dumnezeu însuși s-a revelat cardinalului de Cusa drept unitatea supremă a tuturor contrariilor. Acesta este un mod de a spune “cât de imensă e bogăția conținutului său posibil. […] Tot ceea ce, în universul creatural, este, ESTE Unul cosmic însuși”. Ortopraxia înseamnă “a trăi un sens într-o multitudine de fapte (prezențe) topite în el prin propria lor virtute, ca fiindu-I consubstanțiale. Un sens încarnat în prezent, cu o carnație proprie care nu poate fi descoperită decât în înseși faptele care îl vehiculează. Relația lui Șora cu Romania este una limpede: ”Nu regret nimic. Þin foarte mult la țara asta. În Franța făceam parte din Partidul Comunist. Venind în Romania m-am trezit din utopie.” declară M. Șora după ce a fost blocat, în timpul comunismului să se întoarcă în Franța, unde îl așteptau familia și o perspectivă universitară foarte atrăgătoare. Cum valorifică noua noastră democrație un om cu asemenea disponibilități? M. Șora a “apucat” să fie doar 6 luni ministrul educației, imediat după decembrie '89. Actualul președinte al țării s-a remarcat oferindu-i... o medalie pompoasă, după ce a scapat-o de două ori pe jos (mi-e greu să cred că presa mogulilor a inventat faptul) și, vizibil emoționat (bine că nu a plâns), a făcut și un dezacord: “faptele și opera dvs. vorbește”. Iar M. Șora vorbește: “Clasa politică trebuie să vadă dincolo de dificultățile momentului […] să-și pună câteva întrebări esențiale pentru neamul românesc: cum vrei să fie poporul român peste treizeci de ani? Bou sau știutor de carte, capabil de a se descurca in viață? […] beteag și trăgând piciorul după el, sau un popor sănătos, viguros, puternic?”; “Dacă ești om politic îți pui intrebarea: ce vrem să fie țara asta peste 30 de ani? Dacă nu-ți pui această intrebare nu ești om politic”. Recunoașteți personajul? Problema învățământului. “Primul defect al tipului de învățământ actual constă în inocularea de cunoștințe punctuale cu un din ce în ce mai mic efort de sistematizare. […] Un întreg de felul acesta s-ar ține bine minte, oferindu-ți satisfacția utilizării, dar și satisfacția de a-l contempla și a vedea că e frumos.[…] În fond, esențialul învățământului e învățământul formativ, nu cel de specializare”. În același timp, “trebuie evitată orice formă de uniformizare, de șablonizare, trebuie cultivate diferențele și, în mod ideal, dibuite vocațiile, dar pentru asta este nevoie de un personal super-calificat”. Principala menire a dascălului este aceea stabilită de Socrate: “să-l trezească pe cel din fața lui la lume și la sine însuși[…]. Astăzi, tendința generală este de nivelare, de omogenizare și instrumentalizarea grosului omenirii. Lucrul acesta se întâmplă de foarte multă vreme, iar învățământul actual slujește această stihie a uniformizării”. Prin comparație, “școala interbelică era o școală de trezire a persoanei ireductibile din indivizii altfel pândiți de standardizare”. La întrebarea actuală “dacă neliniștile sale au declanșat o dezbatere publică”, M. Șora răspunde: “Nimeni nu m-a mai întrebat nimic. Și mai este o problemă pentru care nu trebuie bani. Avem tineri care s-au format în străinatate. Nu putem să le cerem să se stabilească în România, să se întoarcă. Ei câștigă în Occident mult mai mulți bani decât ar primi acasă. Pe urmă, nu sunt dotări, s-ar descalifica în sistemul nostru de învățământ. Dar se poate face altceva. Este perfect posibil să organizezi o pendulare. Toți au rădăcini aici, familii, prieteni, toți vin câteva săptămâni. Cred că ar fi foarte fericiți ca în acele două-trei săptămâni cât stau acasă să țină câteva cursuri intensive la facultăți. Ai învățat fizica, vino la facultatea de fizică și fă ce știi, un curs de noutăți. Eu am scris de trei ori pe tema asta. Ca să provoc, am scris în termeni din ce în ce mai violenți. Niciodată niciun răspuns, nicio reacție”. Un nonagenar cu un extraordinar, dar și firesc, Apel. Și, ceea ce mi se pare mai de luat aminte omul “indurării-încercării” rămâne viu, “ramâne cu speranța intactă”. ”Stomac de politician”, de vedetă și ce o mai fi, “nu te pune cu prostul că are mintea odihnită” sunt cugetări comode, neputincioase pănă la urmă. Maestrul le “desumflă” clipă de clipă: “Lumea este extraordinar de frumoasă, este un miracol continuu, pe care noi, în microscopurile urmărite cu înverșunare, îl uităm, absorbiți de înaintarea spre utilități. […] Farmecul infinit al finitudinii nu l-aș avea, dacă n-aș fi conștient de tranzitorietatea lui, de faptul clipei care trece”. Riguros și elegant, unificat: “bucuria de a fi bântuit de infinitul viu, dar în limite, adică de a fi aici, acum, așa”. Principiul “Primum vivere deinde philosophare” e demascat prin simultaneitate: și trăire și filozofare. Ambele se pun în valoare și se îmbogățesc reciproc. Și câte alte nenumărate nenumărabile se mai pot găsi într-o “sfera de rază nulă” care armonizează verticalul (nucleul, interioritatea, organicitatea) cu orizontalul (suprafața, relaționarea, mecanicitatea)?! Angajamentul, responsabilitatea. Furtunile se depășesc cu adevărat forând adânc, dar și comunicând. Polaritate: Acceptarea tensiunii benefice - “întodeauna m-am simțit în câmpul tensional în elementul meu” - cale spre seninătate. Aidoma atmosferei ce învăluie sculpturile lui Brancuși: la exterior, polisarea împrăștiind irizat și tandru lumina, în interior, focul viu. Șora considera atenția drept o virtute umană de importanță primordială și o problema de interes central. După cum observa Virgil Nemoianu, ea se arată ca “răspunsul principal la revendicările conflictuale ale ființei și devenirii (sau chiar ale existențialismului împotriva tomismului); din punct de vedere etic și cognitiv Sora recomandă așteptarea, stăruința, contemplația, răbdarea atentă, curiozitatea iubitoare a simțurilor și a minții larg deschise”. Cu o sintagmă cuprinzătoare a lui Nicolae Steinhardt: “smerenia voioasă”. Filosoful distinge între o “atenție operațională” - o activitate acută orientată instrumental, verbul reprezentativ fiind “a face” – și o “atenție existențială” aliată cu speranța, solicitudinea, o atitudine încrezătoare, liniștită și deschisă, verbul reprezentativ fiind “a fi”. Primează, “conduce atenția existențială” care este Verticala față de Orizontala “atenției operaționale”. “Față de”, dar nu “versus”. Căci “atenția operațională” este încurajată fără rest atâta timp cât se subordonează “atenției existențiale”, atenție care este, după cum sugereză autorul, un fel de extaz înrudit cu deschiderea către grație divină și mântuire. Închei aceste observații – subsemnatul asumându-și rolul de eventual receptor reflectorizant –, dând concluziile finale “sursei de lumină” (vezi și “instanțierea” “pașoptistă”: “Dorește și vei avea, luminează-te și vei fi!”), dând cuvântul d-lui Șora însuși: “Câtă vreme nu se va fi ridicat deasupra condiției sale actuale, omul nu va ajunge să crească asemenea unei plante: nonșalant și ireproșabil în același timp – ireproșabil, dar cu acea grație incomparabilă cu care fac sfinții binele (aproape fără să o știe), cu acea supremă dezinvoltură cu care planta își realizează natura, ca și cum ar fi lucrul cel mai simplu pe lume. Tot ceea ce poate el – și trebuie sa facă – e să nu se complacă în această decădere în care se află, ci să încerce să iasă din ea, fie și fără grație și dezinvoltură, cu condiția de a lua seama la rectitudinea demersului său. […] Iată în ce constă tragedia, dar și indiscutabila măreție a destinului creator al omului: asemeni înotătorului care trebuie să facă neîncetat un efort ca să-și învingă greutatea corpului, și nu asemeni bucății de lemn care plutește singură, omul trebuie fără-ncetare, dacă vrea sa se mențină în contact cu atmosfera fortifiantă a ființei, să se debaraseze de hiperstructura făcută din concesiile sale față de sine și din trădările acumulate, care îl trage la fund și îi impiedică sistematic ființa adevărată să-și realizeze menirea: aceea de a fi. Și asta nu e tot; am fi victima unei grave erori, dacă am crede că ne putem debarasa de ea odată pentru totdeauna”. Problema centrală a adecvării: “ Și apoi, la drept vorbind, nu există sarcini de înfăptuit mari sau mici […] orice sarcină e mare dacă se impune în mod real acestui om, așezat în acest loc determinat din spațiu, considerat în acest moment exact al duratei sale. Și tot ceea ce are de făcut acest om pentru a fi mare, la rândul sau (mare în sensul cel mai pur al cuvântului), este să se mențină la înălțimea sarcinii sale. Nici puțin sub, și nici – cum am putea presupune – puțin deasupra ei (suma efortului pe care e capabil să-l desfașoare de-a lungul vieții sale fiind departe de a fi infinită), ci exact la înălțimea ei. El va fi asfel sigur că va putea furniza, ori de câte ori va fi nevoie, exact efortul pe care sarcina sa îl va pretinde pentru a-și putea atinge afectiv limitele (a le atinge, nu a le depăși) – ceea ce nu e nimic altceva decât a-și atinge plenitudinea." |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate