Despre mine și sexul frumos
(129)
În relațiile mele cu femeile am, și am avut, dintotdeauna, sentimente instabile, contradictorii; alternează atitudinea: tandră, atrăgătoare, drăgăstoasă, cu poziția rece, foarte puțin sensibilă, distantă, mergând, câteodată, până la neîndurare.
Adeseori mi-ar plăcea, simt nevoia, presantă, de a fi agreat mai mult, dar sunt conștient că ambiguitatea mea sentimentală este o barieră severă în calea făuririi acestei năzuințe.
Cu toate acestea, mă consider, indubitabil demn de dragoste, din păcate însă echivocul manifestărilor mele afective stârnește teamă, reținere în inima celei care și-ar dori apropierea…
Pot, sunt în stare de a fi duios, chiar și pe o durată mai lungă, însă imediat ce observ că mă amenință pericolul monotoniei sentimentale, doresc să mă retrag, fără explicații.
Mi s-a reproșat, de mai toate amicele mele, că în mine li se pare că au de iubit doi bărbați deodată: unul ușor de agreat, atrăgător, sentimental, tandru, pe când celălalt este un tip plin de sine, dur, implacabil.
…Cu puțină strădanie aș putea deveni mai deschis, mai natural, mai accesibil- dacă nu aș fi și un mare timid!-, ceea ce evident mi-ar aduce o schimbare fericită, favorabilă, o îmbunătățire salutară a relațiilor mele cu cele care, oricum, îmi rămân, de departe, prietene preferate, mai apropiate intelectului și sufletului meu decât bărbații.
Fiind vorba, însă, de o schimbare, de un efort, îmi este anevoioasă…întreprinderea!




Despre o coincidență(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(130)
Cu două zile în urmă, dintr-o pornire nebunatică, m-am tuns chilug; fiica mea, elevă în clasa a întâia, venind de la școală, abia recunoscându-mă, nevenindu-i să creadă ceea ce vede, într-un târziu identificându-mă, lepădă ghiozdanul în curte, apoi alergă plângând la vecinul de peste drum, nemaivrând a se întoarce acasă.
În final, cu greu, o înduplecarăm să revină la domiciliu; continuă însă să aibă mari rezerve că aș fi același tată cu cel pe care l-a lăsat azi dimineață acasă!
Ghinionul meu cel mare, legat de tunsoarea mea extremă, este însă altul…
La câteva zile de la data lepădării pletelor mele cele negre, apare un…decret prezidențial grație căruia sunt puși în libertate mii de deținuți „pleșuvi” din penitenciarele țării.
Volens- nolens, în ochii necunoscuților, acum fac și eu parte din tagma recenților eliberați.
Aflându-mă într-un magazin, mi-a fost dat să aud următoarea remarcă, venită din partea unei respectabile doamne:
- Ia uite, tu, abia l-au eliberat și deja e în uniformă!




Despre dealul copilăriei(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(131)
Împreună cu tata, într-un blând amurg de cireșar, urcăm dealul copilăriei mele, deal sub poalele căruia își dorm somnul de veci bunicii și străbunicii noștri, alte rude și cunoscuți.
A îmbătrânit și „paradisul verde” al copilăriei mele, văduvit de marea majoritate a nucilor, tăiați din considerente materiale, acei nuci și pruni sub care mi-am făurit atâtea visuri zădărnicite apoi de oameni și de vremuri.
Locuitorii orașului meu, bărbați și femei, au îmbătrânit și ei, iar pe copiii cu care mă întâlnesc nu îi cunosc…
Pe trunchiul unui prun uscățiv, cu ramurile mult rărite, caut răni făcute, cu aproape două decenii în urmă, de mâini de copil dorind să oprească timpul: încrustări de inițiale în scoarța, netedă pe atunci, a pomului încărcat de roade albăstrii, brumate, parfumate, scrijelituri săvârșite într-o însorită dimineață de început de toamnă, de către un puști cu pantaloni scurți, venit desculț în iarba înrourată, cu un briceag deschis în mână, la prunul care îi oferea cu dărnicie fructe mari, îmbietoare, dulci, aromate.
Caut urmele acestor incizii și nu le mai găsesc: doar niște vagi răni, perfect cicatrizate, abia vizibile.
Mă bucur că timpul l-a vindecat!




Despre viață și despre moarte
( 132)
Ieri s-a curmat viața fetiței Ramona, nepoata angelică a pădurarului Ioan Tarcău.
În timp ce se înapoia de la grădiniță, traversează neatentă strada și o mașină…
Azi, la serviciu, colegului Andrei Tomescu i se face subit rău: simte dureri în zona inimii, are o paloare accentuată, devine agitat, începe să se plimbe prin birouri, masându-și disperat partea stângă a pieptului; se culcă apoi pe dormeza ofițerului de serviciu spunându-ne că se simte foarte rău.
Se apelează pentru o mașină a salvării. Până să vină ambulanța, rugăm un cunoscut să-l transporte cu mașina până la dispensar.
Andrei coboară singur până la mașină, timp în care un coleg se îmbracă pentru a-l însoți.
La intrarea în cabinetul medical, cei doi se întâlnesc cu Tarcău I. care așteaptă sosirea medicului autopsier pentru a-și putea ridica nepoata.
Andrei îi transmite condoleanțe lui Ioan T. pentru tragedia survenită în familia acestuia. După aceasta, Andrei intră în cabinet, este culcat pe patul de consultații, iar după câteva secunde…trece în neființă.
Între timp sosesc medicii autopsieri; primul la care se face autopsia este Andrei…
Îmi este greu să cred că este realitate, nu-i posibil!…
Afară plouă cu stropi reci și deși; vântul spulberă noianul de frunze ruginii. Rafale puternice de vânt smulg de pe arbori puzderii de alte frunze livide, pribege, învălătucindu-le în aer.
Pe stradă un cal și un mânz, fără stăpân, merg fără țintă, singuri pe drum, în ploaia despletită și jalnică: tropăitul lor pe asfaltul ud, se aude precum plescăitul unor imenși stropi de ploaie veniți dintr-o lume ireală. Din când în când, un nechezat sinistru sfredelește ploaia acestui amurg de zi și de toamnă.
De sus, dinspre biserica ortodoxă, se aude dangătul stingher și mohorât al clopotului.
…Andrei Tomescu mi-a fost coleg și de liceu.




Despre somn și marea trecere
(133)
Somnul, somnul care imită atât de mult trecerea în lumea umbrelor. Pe cât de benefic este somnul, pentru a te destinde, a uita, după o zi de nimicnicii, josnicii, minciuni, deșertăciuni, înșelăciuni, ipocrizii, grandomanii, tot atât de binevenit trebuie să fie somnul final, cu marea-i destindere, așternere a uitării definitive, mântuitoare.

Despre revelion și revelionarzi(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(134)
Și în acest sfârșit de an, ca de obicei, petrecem Revelionul la familia cumnatului Dulgheru A.
Invitații cam aceiași ca în fiecare an, exceptând două cupluri din Harghita, ajunși aici nu știu cum, pe ce filieră.
Se bea vin, se comentează interminabil evenimente, fapte politice, cu proferări de opinii care se vor una mai competentă decât cealaltă.
După miezul nopții apar soții Guteanu. Venirea acestora pune capăt răbdării mele, de-acum repertoriul serii fiindu-mi cunoscut cu lux de amănunte, noul venit cu siguranță monopolizând, și de astă-dată ca în alte dăți, restul nopții.
Mă prefac că sunt obosit și dispar în camera copiilor, culcându-mă. De dormit însă nici vorbă, așa că și de aici, din această cameră în care m-am refugiat trebuie să ascult, în continuare, opiniile lui…apoi ale lui…dar în special cascada de anecdote, vechi și afumate, ale lui Dulgheru, povestioare pe care le aud, iată, de mai bine de doisprezece ani.
Îl aud pe povestaș afirmând că în anul în care intrarăm, va încredința tiparului peste două sute de astfel de glumițe.
Din partea mea pot să rămână și netipărite: le știu deja pe de rost!




Despre poiana Grădina lui Bucur(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(135)
După o preumblare de mai mulți kilometri prin păduri de fag și de molid, traversând văi, pâraie, urcând versanți abrupți, coborând pante repezi, iată-mă, în fine, în poiana lui Bucur smălțuită cu puzderie de flori galbene de ciuboțica- cucului, viorele și piciorul- cocoșului.
Culeg, într-o pungă, inflorescențe de ciuboțica- cucului, apoi mă întind în iarba fragedă, îmbietoare; acum campanulele de ciuboțică mă privesc…de sus, dojenitoare!
În vale, apa cristalină a pârâului Ulmet se scurge vâjâind, spumegând de furie atunci când în cale i se ivește câte un bolovan cocoșat, bătrân de când e lumea, cu coamele îmbrăcate de mușchi verzi, întunecați, veșnic îmbibați cu apă.
Pădurea de fagi din preajmă se trezește la viață: aud seva pulsând sub scoarțele cenușii-albicioase, apoi în mugurii gata să explodeze, în firavele frunzulițe mici, abia ițite din găoacea mugurilor.
Firea toată se scaldă în ploaia caldă de lumină a sfârșitului de prier…




Despre unele madame
(136)
Curvele, îmi zicea cineva deunăzi, nu sunt decât niște poete care își scriu opera cu trupul, până își termină rezervele.
…Apoi devin sfinte.






Despre bogătani
(137)
Nici un bogătan nu s-a îmbogățit de darnic, ori de harnic, ce a fost, ori este…
Cu toții sunt niște mostre hidoase de avari, de frauduloși, de egoiști, de perverși- pe care nu este bine să îi invidiem, cu atât mai puțin nu se cade să îi imităm.




Despre o veste rea
(138)
Aflu, dintr-un cotidian județean, despre trecerea în neființă a uneia dintre profesoarele mele de limba română: Rodica Þ.
…Parcă o văd și o aud și acum, cu glasu-i ușor pițigăiat, predându-ne cronicarii moldoveni… apoi intrând în clasă, cu pașii mărunți, aducând caietele noastre de teze cu coperțile albastre pe care, în colțul din dreapta sus, erau trecute cu cifre frumos desenate, întotdeauna cu creionul roșu, notele dobândite.
Lua fiecare lucrare în parte, o caracteriza prezentându-i părțile cele bune, apoi pe cele mai puțin reușite, apreciind mult aportul personal, original al fiecărui elev, truditor în ale limbii și literaturii române.
Suferind de o accentuată miopie, ridica în final caietul până îl atingea cu vârful nasului, parcă într-o ultimă probă de trecut: cea a mirosului, și după ce dibuia nota înscrisă pe colțul coperții, rostea…verdictul, invitând și întinzând caietul posesorului, mai mult sau mai puțin fericit.
…O strângere de inimă și un pios omagiu!