Despre clipe cu frunze arămii(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(126)
„…Ajuns în stand(țiitoare), vânătorul nu are voie: să fumeze, să se miște, să tușească, să vorbească, pentru a nu speria vânatul și a nu-i enerva pe vecini.( din Regulamentul de vânătoare)

Azi- la vânătoare de mistreți în locul numit, nu degeaba, „Gura- ursului”, terenul acesta fiind foarte populat, în acest an, de urși, aici având în preajmă liniște, hrană și adăpost, factori esențiali pentru ca vânatul, de orice fel, să se reproducă și să se dezvolte în condiții optime.
În toamna aceasta, datorită slabei fructificații la fag, din pricina lipsei de jir în regiunea în care urșii sălășluiesc îndeobște, ei au coborât la poalele munților, în zona în care viețuiește stejarul și gorunul, specii care în acest an au fructificat abundent.
Pe lângă aceste delicatese, jir și ghindă, fiind la hotarele sătucului Croiștea, ei umblă, mai ales noaptea, prin livezi, după mere, prune…ciopârțind pomii, stârnind dușmănia localnicilor care se miră cum de s-au putut înmulți atât de brusc aceste jivine, anul trecut nefiind văzut decât unul, și acesta la stâna lui Matei, de unde și-a înhățat victima subsuoară, un ditamai berbec, nu înainte de a trage pielea peste capul celui mai vajnic apărător al stânei, Jar- singurul, dintre cei cinci câini ai turmei, eroul...post-mortem... care a avut curajul fatal de a se apropia de namilă.
Lumea din cătun crede că s-au înmulțit urșii, se plâng că nu îi combatem; oamenii nu vor, nicicum, să priceapă că, în realitate, este vorba doar de o deplasare de sezon, în căutare de hrană.
…E o zi de toamnă aurie cu cer siniliu, fără vreo pată de nor, cu un soare dogorâtor.
În crângul de amestec, de gorun și carpen, persistă intens un miros specific de frunze uscate, pălite de bruma nopții.
Stau sub un gorun cu trunchiul gros, bifurcat, năpădit de licheni , iar coronamentul- de vâscul cel veșnic verde, parazitar.
Curăț, cu piciorul, de frunzele căzute locul unde voi sta, pentru a elimina orice foșnet în cazul în care vreun mistreț s-ar aventura înspre mine.
De sus, de pe arbori, se desprinde din când în când, plutind încet, legănat, câte o frunză îmbătrânită. În liniștea- neliniștită a crângului se aude deslușit așezarea acestora pe litiera pădurii; contactul se realizează printr-un zgomot slab, metalic: un punct sonor pus pe o fostă existență verde…
Arareori, câte o boare caldă, abia perceptibilă, coborâtă dintr-un cer pur, azuriu, vine precum o mângâiere parcă, luând cu sine de pe arbori frunze adormite, aurii, ruginii…sfârșite; frunzele foșnesc, freamătă, tânguindu-și existența atât de efemeră.
Adierea a trecut…
E o liniște asurzitoare, însă doar pentru puțină vreme: de departe se aude, vag, huruit de autobuz; apoi de supersonic plutind, hăt-departe, cu siaju-i alb pe marea cea albastră din înalturi.
Apoi iarăși suflare lină de vânt: frunze uscate, pribege, veștede, plutitoare, pătează verdele ierbii din luminișurile pădurii.
Cad, cad tărăgănat, alunecând ca niște lacrimi, frunze ruginii, mângâind tandru ramurile, lujerii pe care au viețuit și pe care le-au hrănit.
E o sfântă liniște de catedrală; prin coronamentul arborilor, vădit rărit de podoaba de frunze, pătrund calde raze de soare văratic parcă. Muștele zumzăie adormitor, monoton, prin preajma-mi.
Dar, din depărtări se aud strigăte de gonași, focuri de armă: începe încordarea, lupta, vărsarea de sânge…




Despre fulgii de nea ca niște puncte(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(127)
Puzderie de fulgi de omăt cad lin pe fundalul verde alcătuit de molidișul bătrân de lângă cabană.
…Cad ca niște puncte: imponderabile, imaculate, odihnitoare, la lunga frază a relelor unui an pe cale de a apune.
Încet- încet verdele pădurii de molid se acoperă de albul punctelor celeste, la ora care este, iată: verticală.
Din cabană răzbate pocnetul unei șampanii desfăcute…
Revin în căscioară cu un bulgăre de omăt: punctul meu, mare, rece, la acest final de an, și mă așez în fața șemineului cu ghemul de nea întins către flăcări: din palme-mi roșii, cu bulgărele imaculat, încep să cadă alte puncte, lichide, ca niște lacrimi… ori chiar lacrimi?




Despre tandrețea filială
(128)
M. Andrei, din cătunul Sevileni, îmi povestește, cu seninătate, despre felul cum și-a „îngrijit” părintele, grav bolnav, care în ultima perioadă nu își mai putea controla defecația:
„Îl scoteam afară, în curte, îl dezbrăcam gol-pușcă, apoi turnam pe el două găleți de apă caldă, după care îl spălam frecându-l cu… o mătură din sorg!
Rufele le ardeam apoi în fundul grădinii…”
Tatăl acestuia nu mai este…
În schimb, au rămas mai multe case, cu gust construite, în cătun și prin împrejurimi, de mâna iscusită a părintelui lui M.A.- care a fost zidar la viața lui-, dintre toate remarcându-se, în chip deosebit, casa moștenită de către unicul copil al zidarului: Andrei.