Am pătruns odată în mintea ta și-am început să hoinăresc. Călcam ușor, pas cu pas, ca nu cumva să te trezesc. Gândurile îți pluteau în dezordine, purtate de lipsa gravitației. Am scotocit prin toate colțurile după o rămășiță a umbrei mele, dar lumea ta putrezea, gând cu gând. Am împărțit apoi clipele după un criteriu precis: zâmbetele în sectorul nordic, lacrimile în sectorul opus. Acum era ceva mai ușor, undeva trebuia să mă regăsesc. Am călătorit mai întâi la polul nord, dar bucuria mă rănea. Știu, nu eram acolo. Nu aveam ce căuta. Ești în perioada când îmi negi existența. Pesemne trebuia să fiu o lacrimă, o lacrimă albastră. Dar înainte de a traversa ecuatorul m-am împiedicat de un ciot. Eram doar eu, un rest de gând putrezit. Și nici măcar nu trecuse așa de mult timp.