Dantelă neagră pe obraz de gheață

Dantela neagră cu pene uitate printre fisuri, a acoperit obrazul de gheață al creaturii Ianuarie. Elfii au așezat cioburi de lumină albă și aripi din cenușa sobei stinsă de curând pe trupul dantelei lucrată cu măiestrie. Ochii de lână privesc în jur în timp ce mâinile scorțoase, împlântate în trupul de piatră, încep să creeze o poveste din gene de țurțuri și respirație de zahăr. Curcubeul s-a ascuns sub dalele de piatră ce au ieșit la defilare la braț cu nonculaorea unui: „A fost odată…” iar tu, ca un pictor îndrăgostit de uleiuri, ai început să scormonești în căutarea diamantului cu reflecții. Alb, alb, alb… mereu o nouă sau poate aceeași hârtie inocentă rătăcită pe trupul rece, de către un tânăr născător de cuvinte. Un întreg roman, în care umorul a devenit îmbrățișare iar cerga din casă - covorul lui Aladin, se scriu pagină cu pagină. Până acum ai privit totul prin lentilele scriitorului, acum observi întregul prin irișii spectatorului. Îți smulgi ochii din filele cu gust de respirație prinsă în pumn și îi arunci cât mai sus… cât să se agațe de dantela neagră ce acoperă un chip de gheață. Fluturele de pe mână ți s-a strecurat în sânge pentru a nu se sparge în îmbrățișarea gerului iar efemerida de la gât a fuzionat cu pielea caldă ascunsă sub eșarfa-din ziare. Îți târșâi bocancii de munte în timp ce mâinile descoperă lumina din umbră și zgomotul din tăcere. Ochii ți i-ai uitat printre firele dantelei noapte iar acum privești cu buzele. Abia în clipa aceasta observi curcubeul de pe tâmpla cu cerneală și desenele în cretă a unor vise de îngeri. Cu buzele simți zâmbetul unei umbre, al unui cuvânt, al unui buchet de flori… surâsul clipei de azi. Dantela neagră cu pene uitate printre fisuri acoperă un obraz de marmură pe care doar ochii tăi pierduți printre firele de tuș, îl pot vedea. Doar ei știu dacă există zâmbet, lacrimă, somn… în marmură.