Cu riscul de-a părea pisălog, încep prin a spune că cei 50 de ani de comunism, precum și anul 1989 ar fi pentru scriitorii români și literatura lor un filon de aur pentru câteva decenii. Ceea ce nu deslușesc istoricii, o pot face scriitorii, astfel încât să pricepem ce ni s-a întâmplat și să găsim antidotul bolii noastre cronice de-a ne fura căciula, de-a cădea din lac în puț, de-a muri capra vecinului, de-a fi și mâine o zi, de-a fie ce-o fi și câte asemenea diagnostice crâncene. Dar scriitorul român contemporan (cu excepțiile de rigoare) se preumblă prin savante parabole, inventează lumi paralele, nemaizăvute, povestește prin interviuri ce cărți minunate are în lucru (ca și cele de sertar, vă mai aduceți aminte?). Istoria contemporană e sub demnitatea lui, se pare. Nu-i poate ajunge inspirația unei epoci? Sau a rămas cu ideea parabolei ca-n vremurile acelea? Fapt este că un roman tulburător încă n-a văzut lumina tiparului. Doar încercări au fost, să recunoaștem. Iată una dintre ele care își îndoiește meritul estetic prin îndrăzneala de-a pune în cumpănă istoria apropiată trăită de noi toți, ca ființă umană aflată sub vremuri. Este vorba despre „Jurnalul meu de măritată” (Ed. SemnE, București, 2006) de Maria Gold.
Ca să fim siguri că nu greșim prea mult să citim mai întâi două notițe așezate dinaintea textului romanului: una, Maria Gold s-a născut în Dăian, la Alba-Iulia, în 1968, este licențiată în drept și „Scrie mult răzvrătită împotriva vremurilor, dar publică puțin până la 18 ani. După 20 de ani de tăcere începe să scrie pe site-ul de literatură poezie. ro. Și a doua: „Jurnalul meu de măritată” este scris cu frenezie în mai puțin de o lună, noaptea când liniștea începe să apese mitul metropolei americane, Dallas, unde Maria locuiește acum cu familia sa”.
De ce aceste amănunte biografice? Ei bine, fiindcă avem de-a face cu o carte evident autobiografică, un fel de jurnal mascat după o construcție romanescă pusă în pagină cu tehnicile specifice romanului. Este tocmai existența unei familii întemeiate mult prea devreme cu care istoria nu mai are răbdare. Din nou omul se află sub vremuri. Așadar: o tânără, Maria, se căsătorește la 19 ani cu Mihai, adunându-și laolaltă toate visele, toate speranțele. Nimic nu pare să tulbure existența acesteia, nici chiar spectrul foamei. Ea muncește pe rupte în ograda socrului, sădește legume pentru a-și asigura hrana de mâine. În momentul în care pierde sarcina din cauza eforturilor mult prea mari, ceva se petrece în ființa Mariei, se produce ruptura, îndepărtarea de Mihai care pornește pe curba descrescătoare a evoluției cuplului. Vine revoluția din 1989, îi prinde săraci, înglodați în mizeria zilnică a vieții, fără nici o perspectivă. Impresia este aceea de-a fi pășit dincolo de orizont.
Începe o epocă nouă care, la fel, culcă oamenii sub vremuri. Familia pornește, la sugestia și cu sprijinul unui văr, Goru, negoțul cu șosete, întâi în Ungaria, apoi Turcia și Polonia, cu umilințe, corupția vameșilor, și pericolele drumurilor fără de sfârșit, care seamănă mai mult cu cele ale contrabandei. Frustrări, frig, odihnă prin parcuri sau parcări, până și momentele de tandrețe cu Mihai se petrec prin păduri, totul curge spre dezumanizare, spre iadul banilor cât mai mulți. Maria, însă, izbutește să-și păstreze cumpătul, rămâne profund umană, în schimb, Mihai alunecă repede spre instictualitate, devine dominator, lacom, încercând s-o supună pe Maria până la desființarea personalității. O lovește, insultele și jignirile curg râu din toate părțile. Nici măcar băiețelul, născut între timp, nu-i mai poate împăca pe cei doi. E clar, familia evoluează spre destrămare, în timp ce „afacerea” sporește spre tarabele din piață, mai întâi, apoi chiar spre un magazin de bijuterii. Totodată, cei doi soți, cu eforturi supraomenești izbutesc să termine dreptul. Limanul pare aproape, dar se dovedește a fi fost prăpastia în care eșuează căsnicia celor doi, Maria și Mihai.
D-nei Maria Gold îi place să privească în jurul său, apoi să povestească, să reconstruiască lumea (și mult mai puțin, din păcate, s-o interpreteze). O declară tranșant: „Mă uit la oameni. Îmi place să-i privesc și să trag cu urechea la ce spun…
Fiecare om duce cu el o poveste. Fiecare îmi spune povestea lui prin toți porii din momentul în care apare în fața mea și până în momentul în care se îndepărtează cu sacoșele pline… Văd un chip și ghicesc povestea, ori o imaginez în secunde…. Ochii spun mai mult decât glasul… Mersul și gesturile completează povestea…”. Dar mai mult: acest simț al povestirii este întregit de forța cu care evocă, reface sau pur și simplu reproduce mediul în care se mișcă în atmosfera acelor ani de început din România când oamenii păreau a avea chipul celor ieșiți din subteran. Brusc se produce ruptura socială și politică, oamenii ies din hățuri, de sub carapacea de plumb și încep să se miște întâi haotic, apoi din ce în ce mai repede și-n toate direcțiile. Iată două fragmente care cred că pot scurta comentariul meu: „Oamenii se salutau și se iubeau peste tot… Necunoscuții intrau unii cu alții în vorbă și se iubeau profund, inexplicabil. Mi-am adus aminte de ziua când am născut. Mi se părea că toți oamenii de pe stradă născuseră. Bărbați și femei, în miracolul nașterii…”. Și: „Oamenii se poartă ciudat, astăzi. Își dau prioritate unii altora, nimeni nu se mai înjură, pe fețele lor se citește speranța. O altă viață pare că vine încet peste noi, nouă în fiecare zi, e numai o iluzie…”.
În acest climat evoluează Maria, de la adolescentă până la maturizarea forțată, de la fetița visătoare, la femeia conștientă de valoarea proprie. Este drumul Golgotei care pare să se fi sfârșit sub lumina fericirii!
Ei bine, dacă Ea (Maria) este atent construită, Mihai, partenerul ei, este oarecum privit secundar, uneori schematic, deși este evidentă grija prozatoarei să nu-l acuze, ci să-l lase, prin gesturile sale, să-și scrie singur sentința. Cu aceeași discreție, sunt creionate personajele care intră și ies din scenă în jurul Mariei. Buni sau răi sunt produsul istoriei pe care o scriu toți, fiecare cum poate. Dar aceștia (Hoini, Carolina, socrul, părinții Mariei și toți ceilalți) nu fac altceva decât să împlinească profilul psiho-moral și fizic al Mariei. Parcă toți ar păși în vârfurile picioarelor în jurul ei, adăugând câte un fragment pentru creația cea mare. Orgolioasă, cu voință de fier, Maria îi domină, trece peste opreliștile vieții; Mihai, în schimb, se deformează proporțional cu presiunile existente, ajungând pe ultima treaptă a declinului, lovindu-și soția. Ei bine, acest mod epic de-a înregistra evoluția personajelor sale are și un risc, pe care-l cred de luat în seamă: personajul principal subordonează și pune în umbră toate personajele cu care constituie fragmentul narativ. Or, în acel moment jocul se împarte între cei doi protagoniști. De pildă, Mihai este perceput schematic, ar fi fost, după gustul meu, la fel de interesant de parcurs procesul devierii sale, cum este urmărit cel al rezistenței Mariei. Poate că un spor de atenție ar fi conferit adâncimea ilustrativă personajului, fiindcă scriitoarea Maria Gold are forță, nerv, cadență în povestire și mai cu seamă în dialog (calități mai degrabă însușite de dramaturgi). Claritatea frazei, ritmul ei interior sporește spectaculos dramatismul narațiunii.
Zicem o clipă mai devreme că importante ni se par cele două notițe adăugate de editor. În primul rând, scrisă dintr-o suflare, cartea se vrea o despărțire definitivă de trecut. Dar există chiar și o oarecare detașare de întâmplările lui, care le înnobilează critic și până la urmă și estetic. Pentru că nu avem de-a face cu o simplă transcriere memorialistică, ci cu o redimensionare a memoriei, care devine centrul fierbinte al prozei. Din nefericire, d-na Maria Gold, cu ușurința ei de-a povesti, a supralicitat ieșirea din trecut, scriind pagini întregi alunecând într-un fel de imn închinat iubirii, și, prin dragoste, ieșirii în libertate. Acestea, bazate pe interogații, par a fi adăugate, lipite, oricum respinse de ritmul construcției epice de până acum.
D-na Maria Gold a scris o carte a mărturisirii despre schimbarea lucrurilor, cu convulsia homerică sub care se află oamenii. Sunt realități pe care le-am trăit, pe care istoria ne-a permis să le traversăm, cu urmele în memoria fiecăruia. Este argumentul solid că următoarea carte promisă deja va căpăta chipul unei saga românească postdecembristă.

Liviu Comșia