Oceanul nestinsei iubiri se înfoaie pe marginea lumii
Scîrțîie pe dedesubt coloanele adevărului mut aberant
Pentru gîndirile puse în patul lui Procust cel vesel.

Se plimbă prin eter o ceată de ființe cu turnuri de fildeș
Sfărîmate de muntele de bazalt ce gîndește invers
Și poartă pe poale o lume închisă în sine însuși.

Nu rîdeți niciodată de cel trist și mai ales de cel vesel
Ei sînt cei ce au făcut aberant din Univers o cunună
Ce lucește plenar în nopțile grele neînțeles fără lună.

Armada ploilor obscure căzută în munții de bazalt
Lăsat-a urme prea puține asemeni unei curve care rîde.