Eram, de acum, în atelier. Visul era atât de viu. Totul se repeta:.....................
fereastra în spatele șevaletului, oala aceea de lut plină cu pensule și o lingură de lemn care cântă în fiecare dimineață la oră fixă, aerul ordonat în așteptarea orbului, rochia cu un alb în plus sau cu ceva lipsă de la ultima mea vizită, un tablou, parcă....... Þineam întâmplarea cu încetinitorul să nu mai greșesc din cauza trecerii prea iuți. Ba chiar mă gândeam să caut cortina în faldurile căreia îmi spuneai tu că mă pot ascunde între clipe. Îmi era teamă că, dacă nu știi, mă uiți acolo și lumea o să uite și ea de mine. Remy (perușul cu piept albastru) a ciripit brusc de undeva (ca atunci pe plajă). Apoi mi-a părut că mă strigă pe nume... habar nu aveam unde să mă uit după el. Totul era-n întuneric. Doar o rază de corn de lună făcea lucrurile să le ghicesc. Motanul Picasso trage un miorlăit. Intru în panică pentru viața zburătoarei....Mi-aduc aminte de umărul manechinului... e acolo, deșirând cu ciocul breteaua... Picasso îl ajuta cu gheruțele și Remy e tare fericit... Îi povestește motanului ceva. Vorbește iute cu cârâituri și cu accese rare de râs și de dat din aripi. Mă grăbesc și eu să nu sosească orbul și să dea vina pe mine, că iar i-am șters memoria scărilor ce duc la iluzia primei zăpezi..........

M-am apropiat cu teamă și curiozitate, să prind ceva, doar câteva cuvinte, din veselia acestei pete de albastru, ce avea acum o mare ciudă pe motivul brodat în tiv, gând fără sentiment ascuns... faci precum gheișa, căreia îi lăsasem liber să facă toate aranjamentele de ikebana pe care le știe, și-am aflat că era doar... că, de fapt, era o momeală ieftină de-o seară obișnuită... vorbele astea caută-le în săculețul ce l-ai rătăcit la vamă și n-a mai făcut bucla aceea dus-întors în opt... erau acolo patru scoici și o piatră, toate cinci de o banalitate îngerească, dar-dovadă că nu ne-am rătăcit prin atelier, eu de rochie, ea de orb….

M-am trezit, și perușul era pe marginea rotundă a abajurului de pe noptiera ce păstrează cu sfințenie o carte. Tot ce mi-am adus aminte e că în atelier era un miros persistent de gutui în amestec cu tutunul tau de pipa. Þi-am zis: măcar să țină până la toamna cealaltă, și perușul, țopăind pe trotuarul abajurului, a început, ca la comandă, să repete ca un papagal: în orice lanț, o za e un dar. Spune-mi ce-a vrut să zica vorbitoarea asta. Acum, dacă stau să-mi aduc aminte, într-o mână a manechinului era săculețul acela pe care l-am pierdut. Amănuntele astea mă urmăresc. Spune-mi că nu-i pentru tine o pierdere așa de mare. Prima oară am pierdut fotografiile, acum am pierdut săculețul... mi-e teamă! Da. Mi-e teamă!