Se adunau, încet, încet, în clipe, aduceri de poveri fără aripe, când din trecut se risipeau păreri și se nășteau nespusele dureri, legând de Tymp și spuma unui val, galopul, amintirea și-un nechezat de cal... Venise toamna ca o ploaie de vară. Mă așteptam să plece simetric, în peninsular. Poate tocmai de aceea, ieri începuse cu soarele dimineții de pe plaja cu suflet, ajungând pe scara serii în lapoviță și ninsoare. Frunzele ? Doar cele care au nimerit între Galbena (Doamnei Ludens) și Albastra (de Zid Alb) au avut șansa așezării între semnele de carte. Ca o curgere deschisă și ca zvonul de cascadă, e un semn între cuvinte pe un zar ce stă să cadă. Sentimentele macerează între frunzele căzute pe Tomis...

Și aici mi-am adus aminte de ziua când, cu amicii mei, am dat o raită printre lucrurile bătrânei. Miki a zis să le păstrez eu în ceasul dulapului de mahon, că acolo nu le găsește nimeni. E încă fericirea ascunsă între lăzi. De mâine pleacă circul. Se-ntoarce iar, la vară. Tu chiar mă ții de mână și-ntrebi în șoaptă: iară? Era de-acum cântarea în valu-n care marea acoperise plaja și depărtase zarea. Pe măsură ce el înainta cu povestea, gândul meu se plimba prin Universitatea de Vest. Credea că-i doar părere de scară și de vis, când zămislea tăcerea un cânt peste abis. Aici, în miezul clipei din ceasul cu pendul, eram iar amintirea copilului credul…