Secundă arctică

Ochii inexpresivi ai unei cutii din fire și butoane au zărit printre fâșiile albastre-verzui un ceas în stil baroc. Ochii tăi din puncte de viață, scormonesc dincolo de stratul de timp efemer, încercând să afle povestea secundei în care ceasul a învățat să tacă. Frigul s-a transformat în teroare, iar teroarea în inevitabil. Printre frânturile de ultimă vorbă, doi oameni s-au așezat pe marginea unui pat de fier privind pelicula vieții lor. Palmă în palmă, gând în gând suflet în suflet… ascultă ticăitul de dinainte de Nimic. Viața lor scrisă în piele, i-a învățat că uneori nu putem schimba nimic, oricât de stăpâni am crede că suntem. Aerul lichid îmbrățișează gleznele, unindu-i în aceeași așteptare; apoi urcă încet, încet… ca o părere; gheața din el lovește scurt fiecare milimetru de trup, de zid, de pernă, de cearșaf, de foaie… Timpul din cutia în stil baroc aleargă prin cameră, scriind la nesfârșit povestea unei nopți glaciale… palmă în palmă, suflet în suflet, inimă în inimă, privire în privire cei doi bătrâni, odihniți pe patul de fier pășesc în albastrul-infinit. Aici nu mai există teamă, îngheț, greșeală, spovedanie… nici măcar ticăit. În cutia de fier timpul privește buimac în jur. Cioburi de tic-tac, cad printre minuter și secundar în timp ce aerul lichid a devenit stăpân absolut. Pânza învelită în noapte ține printre fibre două jumătăți de vas și mii de vise umane… înghețul din acel ticăit cuprinde atelierul cu miros de uleiuri și vopsele, caută ceva… Inima Oceanului grea și pură a fugit de pe lanțul subțire ce amintește de om și a pășit printre granule de lut, fâșii de verde crud, încercănat și mut; cioburi de cer, fragmente de cărbune-în-alb… a mers pe coridoarele epavă, a deschis ușă după ușă salutând solemn diferențele sociale inutile în fața Nimicului și s-a oprit în fața ceasului în stil baroc. Împreună cu acesta, palmă în palmă, suflet în suflet, inimă în inimă, ticăit în ticăit au scris istoria unei secunde arctice.