Aripă cu ploaie neagră


Þi s-au împovărat aripile cu ploaie neagră, scursă din tencuiala casei părăginite,iar acum mergi ghebos...
Dezolarea cărămizilor ridate de vicii și atingerii dezgolite de sentimente ți s-au impregnat in țesătura moleculară a irisului tău.Îți porți pașii a jale tăcuta ori poate a urlet static.Talpa stângă zgârie fața unui CD-mbibat de sunete stridente.”Ce frumos a fost ce a fost!”.Talpa dreaptă șchioapătă a vis abnegat.... Aluneci ușor ca o pană uitată de zefir la poala unui dor.
Dezolarea taie fin, metodic, tandru, implacabil, îin valav stânga a sufletului tău.
Bati cu pumnii la gri-ul din cer și râzi spasmodic la roșul de la semafor.Ai putea traversa și acum... ieri ai călcat pe verde și ai fost la un pas sa cureți strada în brațele unui logan albastru. De ce atâtea reguli? Nimeni nu le respectă!
Banca goală de căldură te primește indiferentă... unde a dispărut iubirea? Inim ade hârtie din brațe bate din ce în ce mai încet...”Ce e tristețea?”
Privești in gol.. Tristețea nu e trecerea ireversibilă a clipei.Tristețea e o formă de a fi. De „ a fi” cu adevărat.Silueta dezolată, respiră, mănâncă, doarme, scrie, bea, fumează, înjură, bate, fură, urăște, râde, dorește...arareori visează.Întradevăr, tristețea nu visează...iar dacă o face...ei bine nu utilizează orange, roșu, roz, alb... își colorează visele in negru, le umple de tuș violet și le mototolește în buzunarul de la piept, pentru ca nimeni să nu le vadă; sunt proprietate privată.
Tristețea nu are curaj să danseze cu adevărat, să deseneze cu adevărat, să râdă cu adevărat, să simtă cu adevărat... ea are curaj să scrie cu adevărat.
Tu, cea care stai în brațele reci ale unei iubiri de bancă-lemn esti Tristețe.Asa te+ai născut. Nu ești tristă în mod voit și nici nu încerci să evadezi din această stare, te simți bine așa cum ești.
Te-ai născut Tristețe nu Sinucigașă.Ești o tristă figură cu umerii buzelor prinși în cuiele clownului etern. Ești o tristă articulație închisă in pergamentul gândului.
Inima de hârtie s-a chircit a uitare. Așezată pe banca de lemn, încadrată de trupurile goale a unor castani primordiali, formează tabloul toamnei de acum, din clipa asta, din secunda asta.Milisecunda aceasta ai prins-o pentru eternitate în memoria unei fotografii. Ai surprins umbrele și luminile din jur, din colț, din dalele de piatră, din râsul unui copil, din sărutul a doi îndrăgostiți; Ai mers acasă și ai lipit pe peretele violet această uitare-neuitare. Privești lung... Dezolare.
Þi-ai aruncat cămășile, puloverele, blugii tăiați și decolorați, eșarfele, sacoul gri... și-ai păstrat fluturele negru de la gât. Acum totul zace in cutia mare din carton... Te privești in oglindă...
Bluza neagra s-a împrietenit cu blugii negri, împăcați cu cizmele-humă; gulerul ridicat și drept de la sacoul negru îți ține gâtul drept... te hranește cu Nemișcare.
Pășești din nou pe trupul pietruit și plin de cicatrici și eczeme... părul albastru s-a murdărit de atâția ani de singurătate... Dezolare.
Calci ritmic ca um mareșal adormit în bocancii regulilor.Degetele stângi cântă violent un vis. Corzile viorii sună puternic în harababura zilei. Vibrează aerul, norii, dinții de piatră, secunda... Absolutul uită să privească chipul angelic al Perfecțiunii și se pierde în ochii întunecați ai realității
Sălbaticul arcuș alunecă la nesfârșit printre firele irealității, iar tu...
Tu aduni cioburile aripei stângi și le ascunzi în căușul cuvântului tău.
Rememorezi când ai scos cerceii roșii pentru ai înlocui cu surditatea.Ai devenit surdă la vis ori la fericire.
Ploaia neagră se prelinge pe aripile crescute din omoplații tăi și rămâne în urmă goliciunea de asfalt.
Te-ai oprit în fața vitrinei plină de forme și iluzii.. intri și îți cumperi o lacrimă de melancolie; te îmbraci cu ea peste sacoul drept-în-principii.
În stația de autobuz pare să se fi strâns un întreg univers. Ești un fluture pierdut în minutul de piatră al unei flori
Tăcerea din tine ăți face simțită prezența. Nu plângi, pentru că ai uiata cum se face acest lucru; nu scrii pentru că nu e momentul; nu privești absent pentru că adulmeci gesturile; nu mănânci pentru că nu ai chef... pur și simplu simți că ești tristă.
Te-ai gândit de multe ori să așterni pe hârtie această noțiune, să o diseci, să creezi formule și teorii; să filozofezi în termeni șiințifici dar... nu poți.Atunci când vrei să faci ceva cu adevărat, ei bine... atunci mâna are frână.
Tristețea când scrie doarme... singura care e trează e mâna mai exact: degetul mare și arătătorul îmbrățișați în articulație.
Atunci când vrei să scrii ceva și nu poți înseamnă că Tristețea nu doarme.
Picurii de ploaie neagră alunecă pe obrazul rece și îți șoptesc diverse bancuri, însă cum nu te pricepi să râzi privești buimacă la torentul de roți și picioare.
Te ridici cu aripile zgribulite și rănite mergi... Aripa stângă s-a ciobit la atingerea unui cuvânt rostit fals de două buze-iluzie.Tristețea iubește trist.. iar dacă e fluture... rămâne fără aripi, ori cu o aripă... tu ai avut noroc: doar te-ai ciobit.
Calci ritmic ca penița pe coala albă de hârtie... și lași în urmă pașii umbrei tale.Mâinilese odihnesc în hăurile stângi și drepte ale sufletului tau și se pregătesc pentru clipa în care vor prinde țesătura violet alunecată de pe umerii tăi.
Acum ți-ai dori să fii un punct.Pentru că așa ai putea zbura, călători; scrie u cuvânt, două, o mie; ai putea judeca o inimă de calcar; ai putea... ai fi un infinit. Dar oare ți-ar folosi să fii eternitate? Scuturi din cap violent....”nu!”.
Ipostaza de fluture te mulțumește pe deplin. Efemeritatea e calmă, e creatoare... asta pentru că ești presată de timp.
Tristețea nu știe când moare... așa că ea scrie cu adevărat pentru a fi sigură că va muri cu adevărat.Când moare, ea nu mai râde, nu mai cântă, nu mai scrie... ea devine Nimic, un Nimic efemer, care va renaște peste o clipă.
Timpul s-a sprijinit pe umărul tău și plânge... îl mângâi matern și absorbi tristețea. Devii mai tristă în timp ce fruntea-i se înseninează.
Tristețea iubește soarele, însă are momente când o obosește.Azi cazi pe dalele de piatră sub greutatea perfecțiunii.
Harababura din jur devine tăcere-tăcere.
Tristețea nu se așteaptă să fie ținută în brațe atunci când cade, defapt detestă această manifestare de afecțiune.Așadar te smulgi sălbatic din brațele verzi ale unei umbre... nu privești în urmă, ci alergi.
Atâta soare...!!!
Te ascunzi printre pernele camerei tale... azi vrei întuneric și multă ploaie...
Tristețea iubește ploaia
Ai dormit mult ... atât de mult încât paginile din calendar s-au veștejit.
Pășești ușor printre picături... plouă... mult și tandru...Atâta tandrețe! Pe ceafa ta, pe obrajii tăi, pe palmele tale...
Tristețea iubește tandrețea doar pentru o secundă.
Îți porți fluturele cu aripile ciobite prin ploaia neagră.
Strângi țesătura violet pe trupul tău subțire... mergi printre clipe.