Nu uit toată viața de prima prostie pe care am făcut-o cînd am reușit în 1974 la Facultatea de Filozofie din București. Anume m'am luat după maică'mea, care se luase la randu'i dupa o colegă de servici, cînd am ales în prima lună, adică'n octombrie, să iau masa zilnic la cantina din Grozăvești - cu toate că se afla la 4 stații de tramvai - de facultate, în loc să mănînc la cantina din "6 Martie" care se afla chiar în aceeași incintă cu facultatea și cu căminul unde mă cazasem.
Ba mai mult: prostia asta a ajuns să mă coste pînă la urmă, adică după 4 ani de cursuri și examene, nici mai mult nici mai puțin decît întreaga facultate ce'o făcusem: de pomană! Cum? Uite'așa bine: eu ce vreau să povestesc aici!

Într'o zi înnorata de toamnă, pe la prînz, cînd tocmai coborîsem din tramvaiul în care taxatoarea ragușise strigînd la toți studenții ca să scoată cîte'un bilet de...30 de bani, intrînd în incinta complexului Grozăvești, am observat chiar în fața mea un tip ciudat: avea părul alb complet cu toate că după față nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, niște ochelari mari de vedere cu cel putin 3-4 dioptrii, era îmbracat într'un balon scurt, bleumarin decolorat, căra pe brațul stîng o sacoșă neagra grea, și'avea un mers vioi, cît se poate de hotărît - ca un om cu treabă.
"E-hei - mi'am zis eu, ciudatul ăsta trebuie să fie un șoarece de bibliotecă!"
Habar n'aveam cît de bine o nimerisem: era într'adevăr - dupa cum aveam să constat mai tîrziu pe pielea mea, nu unul simplul, ci cel mai mare "șoarece de biblioteca". Din lume. Cel mai mare specialist în literatură. Din lume. La fel și'n muzică. Cel mai mare specialist în filozofie. Tot din lume. Cel mai mare sofist.
Tot.

Și...dar mai bine să'mi continui povestirea mea despre omul cunoscut de toți profesorii Universitătii - în frunte cu Andrei Pleșu, cu numele de Cezar Mititelu.