Cu întrebarea "ești bine?" parcă ai pregăti "o scrânteală" a mea și eu să ți-o confirm. Întreabă-l pe manechin, dirijează întrebările spre altceva, spre mine lasă-ți bucuria, altfel, pun prosopul peste oglindă și alerg singur-singurel pe scară, ca aseară, când era și o chitară, ziceai tu, lăsând să-ți cadă din gând pe o frunză din iară...

Îți dau ca exemplu ziua de ieri, când nu te-am găsit pe nicăieri, și-am adormit cu gândul unei depărtări fără sfârșit. Tu n-ai știut să vezi în rătăcirile mele cu întâlniri, că din toate, doar una a fost, clipa mea de vacanță pe țărmul înălțat de iederă, o barcă pe malul ceștii de cafea și un dig prea jos ca să pot să strig cântând. Va fi o liniște, că bătăile inimii vor sparge digul și Călărețul de inorog o va lua pe scară să ajungă din urmă hazardul sau pe cealaltă, pe care tentația e mai mică, dar e Scara lui Ioan...

Acum știu. Nu pot să iau totul cu mine. Uite, nici n-am plecat, și deja mi-e dor. Îmi vine să mor de ciudă că trebuie să plec. Numărătoarea inversă a început. Seara, reiau întâlnirea din ploile tale. Rătăcesc pe adevărata cărare coborâtoare spre mare. Cobor atât cât m-ai învățat tu. Cât să pot să mă întorc singură. Acum știi. N-am ajuns să beau cafeaua care visasem că am băut-o cu tine. Reiau voiajul ăsta, al meu, și-l plimb prin voiajul tău. Poate în drumul spre piramide se va întâmpla. Zic și eu ca și tine: să fie Marie, din nou seară, și din nou dimineață și atunci 'om vedea. Marea, întâmplarea și povestea despre care-mi spui că se întâmplă ceva, prin care eu îl voi face pe Pictor să vadă. Lumea mă întreabă dacă Orbu', teiu' și Pompiliu există... Mama nu mă întreabă nimic. Citește în mine nespusul. Tata nu-și mai aminteștre de palma aceea. Prin rotocoalele de fum, din tutunul pe care i-l adusesem anul trecut, îi văd privirea de dincolo de seara cu... așa a fost să fie, Marie!

Acum plec mai bogată cu o bucurie. Încep să întrezăresc cum voi reuși să-l fac pe Pictor să vadă. Plec de la clipa în care-mi ziceai: bucură-te de ce este și cât este, și vei vedea ce de semințe vor rodi și-n asfalt... Știu măsura așteptării, dar și valoarea amânării, și asta am învățat-o de la tine, doar că ai scris odată o poezie, pe care eu, de data aceasta, croind visul după realitate, am numit-o "Poetul c-o gură bestial de pură" Îți jur pe săculețul acela, în care erau însemnările ecoului chemării scoicilor de către mare, că o știu "par coeur", și n-am reușit să ți-o spun, și mă încurcam și când ți-o citeam, pentru că ajungeam, cu gândul sufletului, la rost și cost, și la Yames de șase. Și când ajungeam, îmi venea s-o iau de la început, de teamă că se termină prea repede....