Lui Filip



Până acum câteva zile mi se părea că sunt cea mai tristă, cea mai nefericită, cea mai neînțeleasă, cea mai ne... , ne... , ființă de pe pământ. Ajunsese chiar să-mi placă ,,nefericirea,, mea, mă înfășuram în ea zi de zi ca într-o mantie călduroasă. Numai că la un moment dat cineva m-a tras de mînă, mi-a arătat COTIDIANUL și m-a întrebat:
,,Ești tristă și nefericită? De ce? Ai un servici bun? Esti iubită? Ai o viață implinită? DA! Si atunci nu te mai înteleg?,, Am încercat să-i explic că tristețea mea e o ,,stare,, ce vine din interior... și așa m-am trezit plângându-mă de nefericirea mea unui om mai nefericit decat mine! M-am trezit explicându-i ce înseamnă nefericirea unui OM care nu cunoștea altă stare a vieții.
Când copilaria îți este strivită fără milă de niște părinți care nu au stiut să fie părinți, când un tată cu mintea întunecată de aburii alcoolului te ține suspendat deasupra balconului spunându-ți că el te-a făcut, el te omoară, și tu stai la 3, când ți-ai petrecut de multe ori Crăciunul dormind desculț, flămând și înfrigurat la subsolul blocului, când sora ta este violată de cel care i-a dat viața sub ochii tăi și tu nu poți face nimic, când ți se îmtamplă lucruri care pentru alții frizează absurdul și inimaginabilul, nefericirea nu mai înseamnă NIMIC. Și m-am simțit atât de mică și neînsemnată în fața acelui om, iar nefericirea mea mi s-a părut atât de meschină, falsă și fără substanță. Aș fi vrut atât de mult să pot face ceva pentru el, să încerc să-i redau ceva din frumusețea vieții ce i-a fost furată. ,,La ce bun toate acestea?- mi-a spus -nu incerca să-i explici unui orb ce frumoasă e culoarea roșie, eu nu te pot înțelege!,,
Și atunci, Filip, ți-am dat dreptate. Uneori D-zeu este un administrator neîndemânatic al suferințelor noastre, un funcționar care ține în mâna STÂNGÃ sceptrul pedepsei. Ce folos că tatăl acela a fost pedepsit- un accident de tren l-a lăsat fără picioare -viciul pentru care un suflet a rămas schilodit pe vecie îi dă putere ologului să coboare scările celor 3 etaje, târșindu-și cioatele picioarelor spre cea mai apropiată bodegă.
De ce face D-zeu toate astea? Nu știu! Și nu mai știu nici dacă mai are rost să gândesc precum Arghezi:
,,Singur acum în marea ta poveste
rămân cu tine să mă mai măsor,
fără să vreau să ies biruitor
vreau să te pipăi și să urlu:ESTE! ,,