spirale în spirale pe spirale cercuri în spirale sau invers?! zici că-s obsedată zici că-s obsedată cine nu-i cine știu că știu că ști că alții știu


ceva se întâmplă înăuntru.. stau cu urechea lipită de țesutul ăsta lipicios și rece și aud piane, sau acordeoane, greu de confundat și totuși. dar nu pot să-i dau de capăt, toate lucrurile le văd îndoite de la mijloc și mă mulțumesc cu cele mai stupide luminițe

aștept ceva ca de obicei, dar m-am dezobișnuit probabil de stare mi-e mai dureroasă, cu toate că n-ar trebui...

aceleași întrebări stupide stil amelie și gustul amar al unei vieți fisurate

asta e ști...nu găsesc fisura curge pe undeva materia reciclată și remodelată și eu nu sunt în stare cu tot instinctul feminin să găsesc fisura.

ți-aș scrie rânduri rânduri cu pauze mari între ele ca să te prinzi că sunt doar statusuri de messenger.

mi-e dor de mașina de scris butoanele ruginite și foile pătate de cafea sau ceai. toate astea se scurg din nenorocita aia de fisură.

ca durerea aia de măsea care pare mai degrabă o mâncărime...ști atunci când deja ai cangrenă

stau pe un romb de cuvinte niciunul nu mă cuprinde dar fiecare mă împrăștie exact în dimensiunea opusă.

copacul ăsta somnoros pare o mortăciune din umbră nu e deprimant nici deprimat e doar static nici măcar împăcat nu mai transmite pur și simplu nimic se autocompătimește în moartea lui relaxantă și e mulțumit de sine poate copacilor niciodată nu le-a păsat am impresia asta de multe ori copacii sunt cei mai cruzi gânditori toți au poziția aia pregătită exclusiv de resemnare cu ramurile lor crescând la voia întâmplării spiralate și impertinente

n-am văzut un copac tânăr niciodată am impresia că așa se nasc bătrâni sau din bătrânețea părinților ies bătrâneți mai mici

oricum

ce-am vrut sa zic...

flash: scriu pe o planșă din-aia pentru copii ști care se poate șterge și planșa, care e digitală bineînțeles și eu sunt un copil-geniu digital bineînțeles, e conectată la un ecran plat gigantic la care oamenii pasionați de filme polițiste privesc de fapt lamentările unui copil tâmpit și naiv rulând povești abstracte despre sine cu viteza distribuției de la sfârșitul unui biografic de că(s)cat pe un document word cu litere de șaptejdoi pentru că bineînțeles, vederea mea a fost alterată de citittul precoce a atâtor cărți științifice și nu numai pe care le-am devorat noaptea sub plapumă cu lanterna aprinsă și baterii de rezervă pentru că am avut niște părinți înguști la minte.

toate astea (?) nu au finalitate să ști să nu te aștepți la vreo concluzie sau la vreun răspuns e doar un bâzâit în fundal subliminal enervant

cum de unele lucruri ireparabile au sfârșit și toate tâmpeniile cum ar fi fisura asta despre care îți tot zic stăruie sadic o văd cu colțul ochiului și nu pot s-o ignor

p.s. m-a întrebat bibleotecara dacă am rude medici
ce-o fi vrut să spună?!