De când nu mai ești..
A rămas podul casei fără porumbei
și beciul rece fara vinuri dulci.
Tataie și-a pierdut privirea undeva in zare
și rătăcită a rămas!
Undițele tale zac in păieri
de unde câteva curci proaste
se gâniază în creștetul meu când nu sunt atentă.
Nu mai sunt pești pentru saramura sorbită din păstăi,
iar gardul abia se mai ține,
ca un bătrân încărunțit de ani.

Mi-e dor de via ce ne umbrea,
grădina cu miros de mâinile tale,
roșiile pe care mi le aduceai dimineața,
"fetița mea!" din glasul tău,
ziua în care mi-ai pus un pui în brațe
și ai spus ca e doar al meu, să-l îngrijesc,
și de iarna aceea în care m-ai zburat pe derdeluș
facându-mă cel mai fericit copil.

De când nu mai ești..
Dunărea e mult prea departe,
iar eu mă trezesc plângând, cu dor de îmbrățișări.