plec din mine. urmez calea inocenților. ei îmi amintesc
o romă în care timpul se sinucide. picioarele mele supuse, mersul vertical, rece.
oameni din care ies încontinuu spirite

zidurile miros a gladiatori învinși. prețul dragostei este aici o ruină.
dar azi este o altă duminică. pe străzi trec numai autobuze turistice
în care amenințările par reclame publicitare

râd. sunt o mască venețiană. amestec lent viață în praful meu de ceramică,
mă fabric după chipul și asemănarea orașului pierdut

las semn că am plecat numai celor ce mă țin minte. nu, eroare de exprimare, rectific, definitiv: celor ce mă țin inimă

picioarele mele au ochii închiși. călătoresc odată cu orbii, sclavi ai orașelor incendiate.
le este foame, își iau dimineața, în liniște, micul dejun. savurează pietre, poduri, apeducte.
tălpile celorlalți rămân în urmă, văd pericolul prăbușirii, se închină

lăsați-mă să merg. numai eu pot să văd marea acolo unde nu este.
acolo unde nu se aude nici măcar respirația pământului. numai eu știu cum se naște muțenia din timpane, atunci când vuietul sparge golul inimii

tot ce s-a întâmplat în pântecul cetății este istorie. labirintul atemporal și viu al iubirii. doar moartea îi surpă zidurile

nu cred în alt dumnezeu. după atâția ani de rugăciune, lăsați-mă să tac