Unele lucruri rămân pentru totdeauna. Le duci după tine chiar dacă nu-ți face nicio plăcere. Fac parte din viața ta așa cum membrele fac parte din organismul tău. Ai vrea să te desparți de ele dar nu poți, sunt atașate de tine și oricând ceva sau cineva te va face să-ți amintești de asta. De fapt, chiar și atunci când rămâi fară o mână sau un picior tot mai ai senzația că este ceva acolo. Așa și cu trecutul, rămâne ascuns în tine.
Îți tot spui: “las că mai fac doar asta și gata, de mâine renunț” dar știi foarte bine că nu se va întâmpla așa. Sau: “fac asta doar pentru un timp, pe urmă mă apuc de altceva” dar altceva nu mai apare niciodată. Sau dacă apare, a trecut timpul când puteai să te apuci de acel altceva. A trecut timpul tău sau mai bine zis l-ai lăsat să treacă. N-ai curaj nici să renunți, nici să mergi mai departe și atunci te amăgesti singur cu acel “de mâine fac …”
Ni se tot spune că “niciodată nu e prea târziu pentru cutare lucru”. Încă o minciună facută să ne amagească. Pur și simplu unele lucruri trebuie făcute la vremea lor. Prin absurd, cum ar fi să ți se spună că poți să înveți să mergi sau să vorbești la 15 ani, că ai tot timpul până atunci și nu trebuie să te grăbești? Și când ai vrea să mergi, ai constata că mușchii ți s-au atrofiat sau partea din creier responsabilă cu mersul s-a blocat ireversibil! Există un timp să le faci pe toate sau să nu mai faci nimic. Măcar dacă am fi sinceri cu noi înșine.