am gura plină de cuie ruginite
scuip cu ele trecătorii
dar ei le ridică și râd sarcastic

îmi compun o mină gravă
închid geamul mat
cuprind capul cu degete
descărnate și roșii

un cui mai zvâcnește în tâmplă
inima unui țipăt adormit

umbra îmi zdrelește genunchii
cu gheare de calcar, înmuiate-n venin,
se culcă în patul pe care-l împărțim
întorcându-mi spatele bătucit de ziduri

cu mâna îmi colorez fața în violet
amurgurile mi-au plăcut întotdeauna
lumina lor sălbatică, sângele zeilor morți
cântecul lupilor în iarna străvezie de frică

mai am o grămadă de cuie ruginite
risipite prin camera verde
ar trebui să calc apăsat pe ele
fachir al deznădejdii

mă culc peste umbră și-n somn
o mie de săgeți aruncate de trecători
nu mă mai ating, nu mă mai rănesc
zâmbesc și culeg mai departe