Motto: “asa ca nu ma provoca, nu vreau sa fiu rau.. sint prea bine dispus”


(acest text este o aplicație avînd ca punct de plecare eseurile:
Arta comentariului (I) și Arta comentariului (II))




N-ar avea rost să discut doar relativ teoretic, făcînd pe eruditul, despre comentariu, cînd practica ne omoară. Comentariul este pe acest site, cum se știe, un drept, un exercițiu cotidian și, pentru unii, și o aspirație la o practică de calitate.

Am citit undeva că, oricît de elegantă și de rafinată ar fi purtarea noastră, nu înseamnă că am scăpat cu totul de comportamentele noastre rudimentare pe care credeam că le-am depășit definitiv. Uneori, în momentele dificile, regresăm brusc și ne comportăm ca în vremurile preistoriei noastre. Vechile comportamente rămîn de fapt intacte și pregătite de acțiune undeva în profunzime, în straturile mitocănești ale ființei noastre, de unde ne pîndesc vigilent slăbiciunile.

Nu cu mult în urmă, televiziunile ne arătau un procuror care, epuizîndu-și argumentația retorică, își dezgolea posteriorul ca să-l opună interlocutorilor drept vechi rezon mojic și țigănesc, devenit însă suprem argument de drept în apogeul confruntării.

Se știe că e bine să comentezi un text, o idee, o intenție, o atidudine. Și să nu faci decît vagi aluzii la persoana ta și a autorului care a comis textul. Asta nu dor pentru eleganța prestației, dar și pentru a nu-ți da arama pe față, pentru a nu reitera servil încă o dovadă a zicerii: orice pasăre pre limba ei piere.

Și, atunci cînd faci aceste aluzii, ele măcar să se revendice de la surse de o spiritualitate evidentă care să salte evenimentul în zone mai elevate, unde arțagul i se topește în seninătatea ce-l face nu doar digerabil, ci poate și savuros pentru cei pe care îi supui corvezii de a te citi.

Nu poți începe, sumbru, un comentariu cu cuvinte ca: mi-e silă, nu-l poți lua de guler pe autor țipînd: înțelegi? Nu poți replica doar arătîndu-te o victimă căreia cineva, un parazit, îi suge vlaga, sentimentele, gîndurile. Sau poți, dar cu asta te duci la poliție, la judecătorie. Dacă însă, în prealabil, ai avut grijă să nu-l faci pe oponent cum ți-a venit la gură, hai să zicem, un om de nimic. (Nu pun ghilimele ca să nu personalizez.)

E vorba de ceea ce aici se numește off-topic. Adică: se potrivește ca nuca în perete. Bați cîmpii. Te desfășori în alt registru al unei înfruntări care aici ar trebui făcută, așa am vrea să credem, pe text.

Poți afișa prin urmare, din contra, o mină imperturbabilă, voioasă, bășcălioasă, amuzîndu-te teribil de reacția neașteptată, ciudată, hilară – nu-i așa? – a celor pe care știi prea bine că i-ai provocat printr-un text impertinent și prin repetate comentarii zeflemitoare. De ce să le răspunzi? E mai comod să-i iei peste picior. Nici gura nu-ți miroase, nici usturoi n-ai mîncat. Și mai faci și deliciul galeriei, arătîndu-i cu degetul: Hi-hi, i-a afectat! Ha-ha, ce reacții!

Nu contează ce-au avut de spus ceilalți, persiflarea te scapă de orice răspundere. Atinge-i la moacă: ei se pripesc; vor să stea prea drepți, echilibrați și pot face din asta... reumatism; recidivează, se înfierbîntă; n-au perspicacitatea ta sau li s-a deteriorat instrumentul.

Fă pe superiorul și dă-le sfaturi: să nu se încordeze, să nu se înfurie, să nu le crească tensiunea, de ce atîta încrîncenare. Caraghioșii – arată cu deștiul: ete cum gîndesc! Auzi ce fraieri, dă-le o lecție, tratează-i ca pe niște copii (handicapați): Cine te-a supărat așa tare dom'le? Zi că mă duc să îl bat, că tare mai ești încrîncenat. Lasă măi că toate trec, nu le pune și tu așa la inimă.

Bate-te pe burtă cu ei.

O fi spus sau n-o fi spus ceva omul ăsta, cu replica asta i-ai tăiat macaroana: Cred că e greu acolo.Uite, am auzit că s-a mai îndreptat vremea la Constanța. Fă o plimbare pe faleză și pentru mine și pariez că îți trece. Aerul e tare și bun.

Iartă-i, îți stă bine să te arăți milos, disprețuiește-i cu condescendență. Arată-te filotim. Sînt bieți oameni obosiți, stresați, neștiutori, au scăpări. Spune-le doar că nu te așteptai de la ei, domni bine crescuți, educați, chiar vîrstnici, să nu-și dea seama cît îi simpatizezi.

Și dă-i în continuare cu gargara. I just enjoy the show. Habar n-am cine ești. Pari mai degrabă o notă muzicală sau un indicator de județ, deși n-am auzit încă de un județ cu indicativul FE dar pricepi tu ce am vrut să spun, deci habar n-am cu cine am onoarea.

Și, cînd nu mai faci față, ai tu mereu de rezervă un cal de bătaie: E, pentru mine, o confirmare în plus că în România nu a coborît numai nivelul de trai dar, prin unele colțuri, mai umbroase ce-i drept, și nivelul de civilizație.

Și, mai ales, cînd ai devenit de-a dreptul febril – oare de ce, într-o zi atît de frumoasă? – nu uita să declari ritos că limbajul tău scabros (scîrbos) este suav metaforic.

Nu v-ați plictisi să citiți la infinit pe cineva lustruindu-și armele cu care s-a luptat în copilăria, e adevărat neîncheiată, pe maidanul vieții?

Eu am cedat de data asta. Ca să nu mă indispun.


*

N-aș vrea ca citatele din subtitlu și din motto să fie înțelese greșit. Așa cum primul e un loc comun al modului de a arăta că ceea ce ilustrează textul este un tip de comportament ordinar și primitiv care n-are rost să fie personalizat, al doilea nu vrea să arate decît că tot ce se află în textul de mai sus nu aparține decît întîmplător și unui autor anume, fiind vorba de fapt de clișee ale bătăii de joc pe care le folosește cu lejeritate mitocanul de oriunde.

În plus, nici nu mă preocupă cazurile, ci pilda. De proastă calitate. Execrabilă.