10 august 2001(vineri)
Stii, abia acum pricep sarea sudorii mele. Imi curg broboade pe frunte, pe tample, in jurul buzelor. E mult prea cald in mine. E acea toropeala dulce a atletului obosit, a sanului golit de foamea pruncului, a valului inaintand spre tarm. Acea caldura simtita pe dinauntru doar de cel care are timp sa se contemple...
Un bunic si un nepot pe un balcon: amandoi cu mainile intinse, in aer. Isi explica unul altuia lucruri doar de ei intelese.
Stii, simt uneori fizic durerea de a nu mai fi nepoata. Ma gandesc adesea ce mult mi-ar placea sa ma plec in fata bunicilor, sa le trag cate un scaun, sa le cuprind genunchii cu bratele si sa ii ascult depanand... Sau pur si simplu sa-i privesc. Lung, tacut. Sa-i mangai pe dosul mainii, incercand sa percep o lupta a lor sau definitia lor despre fericire. Sa-i ascult vorbind de recolte, de razboaie traite si pierdute, de drama tineretii, de dragostea lor pentru inceputuri...
Ma gandesc ce greu le-a putut fi bunicilor mei adormiti sa isi inceapa viata de la zero. Si asta de doua ori. Dupa razboi si dupa colectivizare. Sa isi vada truda lor daramata. Si sa o ia de la capat. Fara revolta sau resentiment, fara zbucium sau ura. Ci doar cu resemnarea celui care stie ca totul are sfarsit. Pana si durerea...
Si pe cand se gandeau ca au cunoscut linistea, trebuia sa o ia de la inceput. Sa iti cladesti viata, tot luand-o de la start ar putea parea pentru unii cumplit. Dar Ei, sarmanii mei bunici obositi, stiau parca Decalogul lui Paler:
"1. Sa astepti oricat.
2. Sa astepti orice..."
Isi facusera parca din el traire.