(exersez pornind de la idei discutate în eseul:
Să fim sinceri cu sinceritatea! )


Există uneori în intimitate, clipe de relaxare, de bruscă și necenzurată încredere, de dezarmantă și debordantă sinceritate. Sînt momente cînd partenerul mărturisește candid cu mult mai mult decît ceea ce pare să spună. Cînd, dintr-un impuls nestăpînit, dintr-o pornire mai mult decît firească, declanșată de un apropo insesizabil, destăinuiște cu dezinvoltură ceva ce n-ar fi mărturisit în alte împrejurări.

Căci mărturisirea este făcută ca un puseu de generoasă abandonare în seama înțelegerii tale indiscutabile. Să zicem că mie mi s-a spus pe neașteptate, dar fără pic de dubiu, cam așa:

- Habar n-ai tu ce-i fac eu mamei!

E adevărat că mie nu-mi făcuse încă nici o demonstrație de forță (și mitocănie). Lucrurile mergeau bine și chiar îmi spunea că nimeni nu se purtase așa frumos cu ea. Dar simțea deja atîta încredere în mine încît putea să se confeseze, să-mi spună fără jenă cum este ea de fapt. Era plină de bune intenții, vroia să mă prevină, să mă avertizeze, să-mi spună, nu-i așa, adevărul, să știu ce mă așteaptă (de-aici încolo astea sînt interpretările mele):

- Ce mai tura-vura, vreau să fiu sinceră pînă la capăt cu tine, nu mă ascund, vreau să știi: asta sînt!

Alura de voluntară expunere, de confesiune care te face vulnerabilă și deci demnă de a fi ocrotită ascundea însă, sau dacă vreți mărturisea involuntar, fără să vrea, mai curînd bravadă cinică și suficiență. Era de fapt o „sinceritate” obraznică și arogantă (pe care aveam s-o aflu fără întîrziere). Cu alte cuvinte, ea ar fi putut fi spusă și-așa:

- Te previn, în halul ăsta sînt, nu mă ascund față de tine. Ia-mă așa cum sînt. N-am de gînd să mă rușinez pentru asta și nici nu-mi trece prin cap să mă schimb. Să nu-ți închipui că am s-o fac pentru tine.

Genul acesta de sinceritate poate fi caracterizată simultan drept una expeditivă și confortabilă. Și care dă dovadă de corectitudinea neimplicării, a spălării pe mîini. Te aștepți totdeauna de la un om apropiat la puțin mai mult, nu doar să-ți trîntească de la obraz un adevăr porcin.

Tristețea acestui adevăr este că el mărturisește sinceritatea dezicerii de mai mult. Există aici o mitocănească credință că alții, mai ales cei care-ți sînt apropiați, trebuie să te accepte fără să crîcnească așa cum ești, asta fiind și proba de nezdruncinat a faptului că țin la tine.

Poate n-o să mă credeți că am fost în stare să susțin că într-o relație omenească eu (și așa cred că e bine să facă și alții) caut o apropiere privilegiată în care să simt nevoia să fiu mai bun, să-mi pot ameliora purtarea, să scap de stridențe și de apetitul pentru scandaluri puerile. Că sinceritatea mea constă în faptul că mă rușinez de halul în care m-am purtat în alte ocazii și că aș vrea să nu recidivez și de data asta.

Mi s-a răspuns că așa sînt bărbații, perverși, vor ca femeia să fie supusă.