Urc în autobuzul prăfuit și primul impuls este să găsesc un loc liber. Găsesc și privind în jur mă întreb când am urcat ultima dată într-o asemenea epavă. În spatele meu două țigănci povestesc cu voci prea puternice pentru spațiul închis în care ne aflăm, dar nu cred că asta le deranjează de fel. Ignorând scârțâielile scoase de garnitura veche, zumzăiala din fundal îmi amintește de Papiu și atmosfera clasei IX , X , XI, XII…H. Da, e H de la Handicapați (nu trebuie să vă explic cum că celelalte litere A, B, C, D, etc, sunt tot abrevieri ale unor boli mintale sau deficiențe fizice: Alienați, Bâlbâiți, Cretini, Debili etâcî.).

Privesc pe geam și-mi aduc aminte de George, așa cum era el în clasa a IX-a. Nu prea vorbareț, dar nici eu nu spuneam prea multe. Tăceam amândoi, apoi s-a dovedit că era un miracol ca el să nu-și dea cu părerea în vreo problemă. În general, în clasa a IX-a nu se prea discută, nu se prea întreabă, nu se prea nimic. Eram actori pe o scenă atât de nouă încât nici măcar noi nu ne cunoașteau pe noi înșine, iar lucrurile încă nu aveau nume și trebuiau arătate cu degetul.

Autobuzul scârțâie în continuare. Zarva țigăncilor se întețește pentru un moment pentru că tocmai au decretat că un anume-confrate nu are ce căuta în autobuzul lor. “Tu să nu mai calci p`aici!” strigă una dintre ele, o țigancă murdară și știrbă. Înverșunarea ei e amuzantă, dar imaginea lui George nu mă părăsește: George în clasă, George la ziua lui, la ziua mea, la ziua altcuiva, la chefuri fără pretext. Era vesel, era timid, era gânditor, dar mereu George. Trecând timpul, vorbea mai mult, și cu cât înainta în vârstă era mai greu de stăvilit în escapadele verbale, ca noi toți, de altfel. “Miorița are mai multe variante” ne spunea profesorul de limba română. “Varianta house.” (Ne lămurește George!!) Iar “tragediile antice erau întrerupte..” “De reclame!” ( Incredibil! Ochelaristul din prima bancă știe din nou!!)

Din cauza lui lumea a început să-mi spuna Xena. Roxana – Roxena – Xena. Îmi lăsa și mesaje pe caiete, de genul : “Xena nu știe chimie”, “Xena nu știe nici fizică”, “tu chiar înțelegi ce dictează profa?” Odată ne-am schimbat caietele. O singură dată! Pentru că scria atât de mizerabil încât nici el nu mai știa dacă învățase vreodată să facă litere.

Stăteam în aceeași bancă la orele de limba franceză iar el nu-mi ierta niciodată originiile rurale “Xena, tu ai prize?”, “Vasile ce mai face?” Vasile era porcul meu, închipuit, favorit. Ocazional era dat afară iar eu râdeam cât se poate de bine. Apoi mă sâcâia zile întregi până mă simțeam vinovată. În urmatoarea oră de franceză scenariul se repeta. Tot el mi-a impodobit mașina cu crengi și i-a spus camuflaj, apoi împreună cu baieții, mi-a ridicat și mutat mașina într-o poziție imposibilă. Mi-a desenat tatuaje pe brațe, mi-a marcat caietele cu inițialele lui și mesaje misogine, că doar “cu Xena se putea”. Făcea George multe farse, dar și eu îi furam sandwich-ul. De fapt, păzeam toți momentul când ieșea din clasă și-i prădam ghiozdanul; mama lui e o gospodină desăvârșită, îi mulțumesc și acum!

Mi-a furat pixurile și telefonul, mi-a citit toate mesajele, mi le-a comentat, apoi pios și jenat și-a cerut scuze. Apoi le-a citit din nou. Mi-a cerut Coelho – 11 Minute și nu mi-a mai înapoiat-o niciodată. Mi-a dat umărul lui să-mi plâng prima dezamăgire. Și a doua. Și a treia. Mi-a zâmbit mereu dimineața și m-a privit mereu în ochi, iar uneori m-a strâns și în brațe, indiferent care din noi avea nevoie, sau dacă avea neapărat nevoie. Mi-e dor de George.

În a XII-a, când mi-a spus că pleacă la facultate în Iași am simțit un gol în stomac. Să plece George?

Am aruncat o privire prin clasă și-am văzut că totuși Carmen, cea cu care aruncam cu cretă după oameni, rămâne acasă. Dar Marian, cel cu care aruncasem apă de la geamuri, pleca la București! Pleca chiar și Silviu la Brasov și nu mai aveam cu cine să mă cert. Andrei, cicălitorul, și el la Iași. Iar Laura la Cluj! Rămânea însă Mihai, dragul și perversul de Mihai, care mi-a consolidat educația sexuală și imaginația prin evocarea stilizată a tuturor filmelor porno vizionate în patru ani. Și mai rămâneau și alții, și toți îmi erau prieteni, dar să plece George?

Si-a plecat.

Ulterior, mi-am dat seama că, oriunde ar fi fost pe Pământ, George ar fi fost prietenul meu. Zicala “ochii care nu se văd, se uită” e de înfipt superficialilor între sprâncene. Nu se uită, pentru că nu se pot uita. Pentru că zilnic te lovești de nimicuri care îți amintesc momente trăite, fericite, nefericite. Așa cum e autobuzul aceasta nenorocit și zumzăiala din décor. Chiar și isteriile țigăncilor au ceva din furiile Laurei, iar poalele fustelor lor au ceva dintr-o rochie purtată cândva de dirigintă.