poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-02-26 | |
În răstimpul acela îngăduit printre inexistențe, în răstimpul acela pe care-l vroiam plin de luciditate, de conștiență, într-atât așteptat, dorit, visat, încremenisem. Căutam devenirea într-o nemișcare rece. Și gândul?! Și amintirile?! Îmi aminteam doar copacii și parcul. Copacii sătui de ascultat tânguiri omenești. Parcul tulburat de povara pașilor mei. Și-apoi teama aceea închipuită...
voi rămâne statuie lumii, și degeaba mă va mai polei soarele. se va vorbi despre statuia de piatră din parc. ploaia petalelor?! eu am încolțit printre castani. parcul va fi pustiu fără mine, iar oamenilor li se va părea tristă tăcerea statuii. și mă vor azvârli, ca să nu le răscolesc trecerile. Devenisem. Încremenisem în tăcere, încremenisem în așteptare. Inexistențele se consumaseră, se aboliseră, se anulaseră. Mă minunam acum de existența născută în acel îngăduit răstimp. Gândurile nu se mai cereau alungate, mersul nu se mai cerea încetinit. Surâsul nu mai tânjea către stropi de lumină. Doar răsucirile nu-mi mai erau permise. Era precum o zăbovire... Se adăposteau oamenii la umbra statuii. Eram eu statuia aceea tăcută și fără lacrimi?! De plâns nu mai plâng. Cred că nu-i prea plăcut să fii lacrimă, Să te plimbi pe fețele oamenilor.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate