Copacii își leapădă sufletele ca pe niște piei de șerpi și își creează din clorofilă și lumină alte suflete verzi , noi.
Bolnav de astm, răcit de atâtea ploi, cu pielea tremurând în frig, pământul tușește și uneori scuipă noroi printre pietre.
Viața e ca o nebunie în fiecare și migrenele ei influențează viețile noastre așezând discret în psihic germenii indispozițiilor și depresiilor , căci o boală învinsă este viața omului.
Pământul – gestant cu morți – ascunde sub pielea sa o germinație a cadavrelor care își scot moartea afară printre firele de iarbă într-o primăvară a cimitirelor.
Pământul, sălbatică fiară cu excrescențe de natură moartă și echimoze de lacre în pielea sa, este îmblânzit și se lasă călcat în picioare de oameni, răscolit de furtuni și biciuit de ploi torențiale.
Entitate eternă suspendată în cosmos, pământul veghează istoria impasibil, neutru, fără să se amestece în mizeriile și suferințele umane, fiind o casă primitoare atât pentru vii, cât și pentru morți.
Slugă a soarelui , făcând aceeași muncă de Sisif orbitând în jurul lui, ars de acesta cu răni de nisip întinse în deșert , pământul lăcrimează în râuri, fluvii și lacrimile se strâng în mări și oceane , se joacă cu vântul și cu florile și se relaxează în păduri virgine.
Apoi privește speriat spre om, ca un bunic către nepotul său neastâmpărat și pus pe rele, știindu-l capabil de distrugere. Își trage plapuma întunericului peste corpul său și închide ochii să uite prin tot ce a trecut : istorie , evoluție, războaie, calamități.