Azi, printre resturi de iarnă,
ghioceii și-au scos capetele, sfidând gerul și neaua.
Mi-au zâmbit ștrengar și m-au invitat la un pahar de viață, cu de toate decorată.

Am zâmbit. O lacrimă s-a scurs din colțul ochiului.
Imaginea fragilității timpului m-a durut
și totodată mi-a dat încredere:
în viață, în tot și în toate.

Am spus clipei ce curgea la fel ca-ntotdeauna:
„Pot, chiar pot orice. Nu mă poți învinge.”

Ghioceii au scuturat capetele.
Un clinchet tandru mi-a mângâiat sufletul.
Aveam aripi. Puteam zbura, puteam orice.

„Noi suntem călăuza”, suna clinchetul lor.