Știi
Mă gândeam la ce mi-ai spus tu cândva, demult:
Când totul este perfect, de ce cântecul face carnea să plângă?
De ce noaptea face ca o tulpină cu spini să crească din pat?
De ce nu este clar cine își poartă noblețea?
De ce trandafirul din mijlocul spinilor înflorește în mâinile tale?


La dracu' cu toată lumea!
Toate jurămintele acestei lumi
Îmi par un cor de vocale uitate într-un suspin.

Uneori cred că lumea este o pădure desenată
Pe pulpa unui vis Iar oamenii de mii și mii de ani dau foc pădurii.
Apoi apari tu!
De unde ai apărut?
Și-ți pictezi o poezie în palme.


Nu știu de ce îți scriu
Probabil nici nu vei citi aceste rânduri,
Însă mesajul acesta din sticlă
Poartă numele tuturor celor uitate
Celor care au murit de multă vreme.

Pășesc inocent pe marginea suferinței, stingher.
M-aș întoarce oricând la început, iar și iar,
Când fiecare iluzie părea o prezență.