Peste noi s-au cronicizat umbrele trecutului. Nu au venit brusc, ci s-au așezat lent, ca o boală veche care învață trupul să trăiască cu ea. Întotdeauna m-am simțit eliberat atunci când ți-am scris. Simbolurile comune, strecurate printre ani, au adus cu ele și teama: teama de a fi respins, teama de a fi înțeles greșit. Ele m-au condus aici, printre umbrele traumei tale, căutând în trecutul tău scânteia care mi-a conturat propria fragilitate.

De multe ori mi-am imaginat cum ar fi să ne întâlnim și să te privesc; apoi m-am întrebat dacă noi suntem cei care alegem să-i înțelegem pe ceilalți sau dacă destinul ne așază doar pe cărările pe care trebuie să le urmăm. Ne alegem părinții și, odată cu ei, vin frați, bunici, prieteni, bucuria și tristețea vieții, într-un joc pe care nu-l putem controla niciodată pe deplin.

Dincolo însă de cuvintele pe care le citești - sau poate chiar împreună cu ele - există un dor adânc: dorul de a îmbrățișa, de a întâlni cu adevărat, de a gusta cu toate simțurile câte puțin din esența fiecărui om care îmi iese în cale, fie ales, fie apărut întâmplător.

Mă repet încă o dată: de atâția ani de când îți scriu, nu știe nimeni că o fac. M-am întrebat adesea de ce nu am făcut-o mai devreme. Aș fi putut, dar în mine nu se constelase încă momentul care să ateste că sunt în etapa potrivită. Te văzusem și înainte, la televizor, în vremurile acelea tragice, dar nimic nu se declanșase atunci.

Viața mea este complicată, nu prin evenimente, ci prin stratul de sens care se așază peste ele. Nu e vorba doar despre trecerea prin existență și consecințele ei previzibile. Nu îmi doresc nimic exuberant și, dacă privești atent, poți observa cât de limitat sunt. Oameni ca mine nu se rezumă la cărți sau articole citite pentru a înțelege unde începe și unde se sfârșește totul; ei își poartă întrebările în corp, în tăceri, în felul în care privesc oamenii fără să știe ce să le spună.

Am învățat târziu că sensul nu vine din acumulare, ci dintr-o uzură interioară, din epuizarea explicațiilor facile. De aceea ți-am scris abia acum: nu din impuls, ci dintr-o oboseală lucidă. Nu caut salvare și nici validare, ci doar un loc unde gândurile mele să poată sta fără să fie grăbite, fără să fie traduse în ceva util sau corect.

Nu caut răspunsuri definitive, pentru că am înțeles că ele închid prea repede ceea ce ar trebui lăsat deschis. Trăiesc cu sentimentul că unele lucruri nu se cer rezolvate, ci purtate. Poate de aceea totul mi se pare complicat: nu oamenii, nu evenimentele, ci adâncimea cu care le privesc.

Dacă îți scriu, o fac din acest loc - nu al certitudinii, ci al unei atenții târzii - lăsând aceste cuvinte aici nu pentru a fi judecate, ci pentru a exista.