23 ianuarie 2026

E vineri seara și orașul are o vibrație joasă, de zi ratată. Mâine e 24 ianuarie, Unirea Mică, o sărbătoare ratată anul ăsta fiindcă pică sâmbăta. O zi liberă irosită într-un weekend oricum gol. Anul trecut am fost trezit de știrea că s-a furat coiful getic: să vedem anul ăsta cu ce ne mai strică ăștia sărbătoarea. Acum câțiva ani a fost ploaia aia cu gheață de-a paralizat toată țara sub povara miilor de copaci rupți.

Pământul e interesant dintr-un motiv banal și suficient: are apă.
Nu „apă” ca simbol. Nici ca poezie. Apă ca fapt chimic improbabil, stabil, încăpățânat. Un compus care se amestecă perfect cu el însuși, care nu obosește să circule, care intră în orice și iese din orice fără să-și piardă identitatea.
E chiar în vârful tabelului lui Mendeleev, dar nu-mi pot opri gândul la fragilitatea elementelor primordiale care îl țin în viață: oxigenul ăsta nervos, mereu gata să oxideze tot, hidrogenul ăsta ușor, aproape ridicol de simplu, care totuși ține universul în priză. O legătură energetică precisă și instabilă în același timp. Un echilibru care funcționează doar atâta timp cât nimeni nu mișcă lucrurile prea brusc.
Îmi vine să cred că atomii de hidrogen dintr-o picătură de apă au fost odată în plămânii unor fluturi dispăruți. Nu ca metaforă. Ca probabilitate statistică. Ca un transfer de date între generații biologice.
Cică nu te poți scălda de două ori în aceeași apă. E adevărat și fals în același timp. Apa se amestecă atât de bine încât continuitatea ei e mai reală decât a noastră. Există încă apă pe care a băut-o Pitagora. Există apă care a trecut prin plămânii unor animale dispărute, prin frunți febrile, prin răni care n-au mai apucat să se închidă.
Există un depozit extrem de eficient de apă solidă în Groenlanda, arhivată an de an, păstrată ca o memorie perfectă. Cea mai mare arhivă rece a lumii. O memorie de tip read-only.
În ultimii 23 de ani am început să o topim sistematic. Am pierdut peste 8.000 de miliarde de tone de apă din ghețari. Lichefiem istoria.
După ce mi-am făcut testul ADN, am vrut să mă conectez cu strămoșii mei bând apă din ghețarii lor permanenți. Doar eu știu cum am ajuns să dau 69 de milioane șpagă unui speolog ca să-mi aducă apă filtrată din ghețarul de la Scărișoara, imaginându-mi că mă conectez cu niște daci care s-au pișat pe acolo. E ridicol, știu. Probabil Bogdan mi-a dat să beau un Borsec și o poveste suficient de bună despre cum a filtrat apa cât să mă convingă.
E plin de șarlatani în jurul credulilor. E natural să se umple țara de șarlatani după ce s-a umplut de analfabeți funcționali. Ăștia merg mână-n-mână, se potențează reciproc.
Aseară am deschis o sticlă de vin din Dobrogea.
Știu, vinul nu e apă. Dar apa e în el. Multă. Apa locului meu. O apă din 2003, anul în care totul era configurat altfel. Fratele meu încă trăia și îmi scria mailuri lungi, pagini întregi de observații care pe atunci mă epuizau. Îmi explica tehnici fotografice, optică, unghiuri de incidență, lentile, cărți pe care abia le terminase. Abia acum înțeleg că mailurile alea nu erau doar pentru mine: erau notițele lui de studiu. Își fixa informația împărtășind-o, folosindu-mă pe post de ecou pentru a-și structura propria cunoaștere. Învăța lumea ca pe un manual, dar o iubea ca pe o fotografie bună.
Era un Pinot Noir de la Crama Măcin, recolta 2003. L-am băut și m-am gândit: beau ceva dintr-un an în care nu știam mai nimic din ce știu acum deși aveam jumate din vârsta de azi.
Mama încă nu-și descoperise boala. Tata, da.
Și cu mintea de acum știu exact ce tratament i-aș fi sugerat. Știu că lumea a descoperit între timp o cale sigură de a vindeca exact ce avea el. Știu asta cu precizie medicală, nu cu nostalgie.
Progresul întârzie mereu. #interferon
Apa, în schimb, vine la timp. Mereu.
Ne-a creat, ne întreține, ne traversează. Tot ce trebuie să facem este să-i păstrăm echilibrul dintre formele de agregare. Să lăsăm o parte solidă. O arhivă. O memorie rece.
Noi facem exact invers. Topim tot.
E un paradox: ne temem de moarte, dar grăbim dizolvarea trecutului. Probabil vom produce suficienți roboți ca să ducă mai departe ceva din noi. Un AI cu toată cunoașterea, cu toată memoria factuală și afectivă, cu cel mai mare IQ, cu cea mai mare răbdare.
Nu va bea apă.
Nu va bea vin.
Nu va ști ce înseamnă latența aia dintre un gând dureros și înghițitura
M-am oprit în mijlocul unei fraze ca să mai torn un pahar. Tableta pe care scriu are un lag ciudat sau poate e doar vederea mea care începe să se fragmenteze. Ca un video prost transmis prin dial-up. Sunetul din capul meu e gâtuit, fragmentat, ca și cum DJ-ul s-ar îneca în propriul mix.
Dacă apa ar avea memorie, cum spun unele fake news, ai putea zice că ceea ce fac eu acum e să-mi aplic un patch 2.0 cu fiecare pahar.
Vinul mă face să vreau să rămân în mijlocul propoziției fără să o termin. Suspendat între apă și alcool. Între ce știu și ce simt. Între ce pot explica și ce nu mai vreau să explic, pentru că odată explicat devine definitiv.
De obicei deschid câte o sticlă pe seară.
Nu e terapie.
E doar un mod de a nu lăsa totul să se amestece perfect, ca apa.
Mâine voi deschide Feteasca Neagră din 1998. Tot din Dobrogea. Apa din ea e și mai veche. Mai pură. Atunci fratele meu abia se îndrăgostea. Probabil știa deja, undeva foarte adânc, că o să se căsătorească cu Caty.
Dacă aș avea un mesaj pentru Dorinul din 2003, i-aș spune să pună toate tunurile pe educație. Pe depolitizarea CNA-ului. Cine controlează acolo poate opri delirul șarlatanic al ceaiurilor de la OTV și al doctorilor-vedetă care l-au ucis lent și apoi rapid pe tata cel credul.
Dar e mult mai simplu când te uiți înapoi.
Mă duc să dorm.
Acolo mă conectez cel mai bine cu regizorul din mine. Aseară am visat-o pe Marta cu barbă. Barba aia rară, de început de tranziție. Nu era grotesc. Era triumf. O liniște pe care sistemul meu nu mai știe acum cum să o proceseze.


⸻
NOTĂ CLINICĂ – medic curant

• Inteligență verbală și analitică ridicată.
• Mecanism defensiv dominant: intelectualizarea afectului. Utilizare constantă de limbaj științific și tehnic pentru distanțare emoțională.

• Istoric familial relevant: pierdere tată și frate. Prezență unui pattern transgenerațional de automedicație.
→ Tată: încredere în pseudomedicină.
→ Pacient: consum de alcool justificat intelectual, ritualizat, esteticizat narativ.

• Vinul nu este utilizat ca obiect de plăcere sau degustare. Lipsesc complet observațiile tipice (culoare, vâscozitate, aromă, gust).
→ Alcoolul funcționează exclusiv ca vector temporal și emoțional („lichid dintr-un an”).
→ Indică consum problematic cu funcție de acces controlat la afect și memorie.

• Tema apei apare recurent ca metaforă de continuitate abstractă, în contrast cu biografia fragmentată.
→ Insistență asupra arhivelor naturale (ghețari, ADN) sugerează nevoie de permanență și control.
→ Se observă selecție defensivă a datelor factuale (ex. eroare Groenlanda/Antarctica).

• Degradare progresivă a coerenței sintactice și a atenției spre finalul textului (fragmentare, latență, discontinuitate), compatibilă cu efectele alcoolului și cu oboseală emoțională cronică.

• Material oniric: figură feminină în tranziție.
→ Indică flexibilizare incipientă a structurilor identitare rigide și toleranță crescută la ambiguitate.
→ Afectul începe să se exprime simbolic, indirect.

Recomandare:
Continuarea jurnalului ca instrument de monitorizare.
Discuție prioritară în ședințele următoare: paralela dintre „ceaiurile de la OTV” (tată) și „vinul de Măcin” (pacient) ca forme diferite ale aceleiași soluții magice pentru o realitate biologică implacabilă.
Monitorizarea riscului de cronicizare a consumului ca substitut al procesării doliului.