Strivește-mi nepăsările,
ignoranțele și negările
strânge-mi-le în șirag de țurțuri
și pune-le la soare,
topește-mi și gândurile banale
și din aburul lor,
un strop de apă rece
pe ciocul vrabiei
să devină,
o picătură de rouă
căzută matinal pe iarba uscată
să fie,
sau un bob de gheață
străpuns de lumină
să rămână.

Apasă-mi tare rănile
din ele să plece cărările
și toate urcările,
coborârile-n prăpăstii,
să fugă întunericul
strâns în degetele rupte de frig
și prea strâmbele înălțimi
să se spargă în așchii de tăcere
iar amintirile
să crească necopt grâul de vară
bătut de lumină
și ploi.

Mai strânge,
strânge-mă tare
să-mi uit durerile,
ca să recunosc vulnerabil
că ziua devine prea strâmtă
ca să-mi croiesc cu-n ceas mai devreme
în lumea întoarsă pe dos
dorința amară
să ating
să ajung
veșnicia.