motto: "în chat-ul nostru, / cuvintele înfloresc și mor peste noapte, / ca plantele decorative dintr-o vitrină, / lucioase, perfecte, / fără rădăcină - armuri digitale // îți scriu // ai grijă de tine."

În ultimele decenii, poezia confesivă a intrat într-o eră a mutațiilor vizibile. Dacă în trecut confesiunea poetică se desfășura în spațiul hârtiei și al intimității controlate, astăzi ea circulă prin fibre optice, ecrane și platforme de social media. Lumea în care „eu”-l liric se dezvăluie este una a codurilor binare, a fluxurilor de notificări și a imaginilor comprimate.

Această schimbare nu a anulat liricul confesiv, ci l-a transplantat pe un sol artificial. În acest mediu, emoțiile nu mai sunt transmise prin scrisori sau jurnale, ci prin mesaje instant, postări și live-stream-uri. În locul ferestrei deschise spre un peisaj real, găsim interfața unui telefon / în locul mâinii care scrie, degetul care apasă ecranul.

Poezia confesivă, tradițional axată pe autenticitate emoțională, pe vulnerabilitate și proximitate, a fost nevoită să se adapteze unui public nou, obișnuit cu viteza și fragmentarea. Lexicul s-a schimbat / zidurile au devenit firewall-uri, scrisorile – notificări, iar oglinzile – ecrane. Aceste transformări nu sunt doar mimetice. ele creează o punte între universul tehnologic și cel afectiv, tradus într-un limbaj accesibil cititorului conectat.

Estetica new-media oferă poeziei un arsenal vizual și semantic bogat. Termeni precum „scrolling”, „ping” sau „glitch” transmit instantaneu un set de asocieri. Această recunoaștere rapidă poate amplifica impactul emoțional, dar ascunde și un pericol - redundanța. Prea multe metafore din același registru tehnologic pot transforma un text într-o vitrină de cuvinte la modă, diminuând surpriza și profunzimea.

Un poem ancorat în estetica digitală își poate păstra forța doar dacă îmbină acest vocabular cu imagini din afara lumii tehnologice. Un contrast bine dozat între artificial și natural – un cod binar alături de mirosul pământului reavăn, un gif infinit lângă flacăra unei lumânări – creează tensiune și relief.

Acest tip de alternanță nu este doar un artificiu estetic / el reflectă dualitatea experienței umane contemporane. Trăim simultan în două realități - cea virtuală, unde comunicăm instant, și cea materială, unde emoțiile continuă să aibă texturi, mirosuri, greutăți.

În mediul digital, poezia poate funcționa și ca instrument critic. Limbajul tehnologic devine o unealtă prin care se pot rescrie sau demonta tiparele culturale. Referințele la criptarea sentimentelor, la tăcerea păstrată „în mod incognito” sau la relațiile „cu bug-uri” nu descriu doar o realitate tehnică, cât și una socială / dificultatea de a comunica autentic într-o cultură care recompensează viteza, performanța și imaginea controlată.

Perspectiva de gen poate adăuga un strat suplimentar / în mediul virtual, tiparele tradiționale de exprimare afectivă se pot perpetua sau chiar accentua, deși par ascunse sub o estetică modernă. Poezia care observă și denunță aceste mecanisme reușește să transforme tehnologia din decor în instrument de conștientizare.

A scrie poezie cu vocabular new-media presupune și asumarea unui risc / datarea rapidă. Un termen tehnologic relevant astăzi poate deveni relicvă lingvistică mâine. Pentru a evita acest lucru, autorii pot miza pe universale emoționale – iubirea, pierderea, dorul – pe care să le îmbrace temporar în haine tehnologice, dar care să nu depindă exclusiv de acestea pentru a transmite sensul.

În același timp, există riscul erodării emoției prin exces de formă. Când tehnicismul nu este ancorat într-o trăire autentică, textul riscă să devină o demonstrație de stil fără rezonanță reală. Echilibrul dintre fond și formă devine esențial.

De ce metafora „florilor sintetice”?
„Florile sintetice” pot fi văzute ca simbol al acestei estetici - frumoase, rezistente, dar fără miros, lipsite de creștere organică. În mediul digital, emoțiile pot fi perfect prezentate, protejate de degradare, dar și private de anumite dimensiuni ale vieții reale. Ele există, dar nu se hrănesc din pământ / nu au nevoie de soare, dar nici nu-l simt. Această imagine este un avertisment, nu un verdict negativ - în estetica new-media, poezia poate rămâne vie doar dacă își găsește un mod de a lăsa „apa reală” să ajungă la rădăcinile sale, chiar și printr-un sol artificial sau arid.

În loc de concluzie / Liricul confesiv a supraviețuit tranziției spre era digitală prin adaptare, nu prin renunțare. Astăzi, el circulă printre servere, în cloud, în aplicații de mesagerie, purtând haine noi, dar păstrând același nucleu vechi - dorința de a fi auzit și înțeles. Estetica new-media este o seră de sticlă - protejează, conservă, controlează. Dar poezia adevărată, chiar și în acest mediu, își păstrează vitalitatea atunci când își permite uneori luxul de a sparge geamul, de a lăsa vântul să intre și de a simți din nou mirosul pământului umed după ploaie.
________
blockchain

pe ecranul telefonului,
o pasăre din lemn digital se mișcă întro buclă de timp provizorie,
aripile ei strălucesc în culori umbrite de oameni.

în camera mea,
o lumânare arde constant, neregulat,
iar ceara curge ca un râu galben
care își caută gura de vărsare în aer.

între ele,
doar mirosul pământului ud
rămas pe tălpile mele,
tu și grădina de ieri,
eu vânând căprioare.