Un autor publică un text online / hiperbolă, jargon medical‑sportiv, erotism în crescendo / poemul mizează pe hiperbola corporală pentru a sabota limbajul convențional al iubirii / pendulează între autoparodie și tandru, un balans care îi dă prospețime / etc etc etc. Un cititor îi oferă un comentariu critic, ludic şi bine intenţionat. Autorul reacţionează: “Rămân la opinia că sunteţi specializat în bătut câmpii… Agonia n‑are nevoie de aşa ceva… succes la table.” K.O. / nu al argumentelor, ci al retoricii.

Episoade ca acesta se multiplică în ateliere de scriere, pe forumuri literare, în secţiunile de comentarii ale revistelor. “Ad hominem” devine sport de contact, deşi, ironie maximă, termenul provine din retorica academică a… evitării atacului personal. Cum s‑a ajuns aici? Şi ce putem învăţa despre “nevoia de teritoriu” – acea pulsaţie psihologică de a delimita un spaţiu simbolic şi de a‑l apăra cu dinţii?

În manualul clasic de logică informală, un argument ad hominem apare când o afirmaţie este respinsă nu prin contestarea premiselor, ci prin discreditarea persoanei care le rosteşte. Variantele sunt multiple / abuziv („eşti incompetent”), circumstanţial („spui asta din interes”) sau tu quoque („şi tu faci la fel!”). Internetul a rafinat specia, adăugând emoji‑uri, sarcasm metatextual şi meme. Dar, dincolo de forme, miza rămâne constantă - ştergerea frontierei dintre text şi autor, pentru a sabota textul prin autor. În atelierele literare, unde egoul şi pagina goală dansează pe lama aceluiaşi cuţit, un ad hominem poate fi devastator. Nu doar pentru destinatar, ci pentru dinamica întregului grup / discuţia se mută de la „Ce spune poezia?” la „Cine are dreptul să vorbească?”. Un singur atac bine plasat poate să erodeze lunile de încredere construite între participanţi.

Istoria literaturii este o lungă bătălie pentru teritoriu - canoane, reviste, colecţii, festivaluri. Asemenea prizonierilor din peştera lui Platon, mulţi participanţi la câmpul literar privesc doar „umbra” prestigiului proiectată pe "șlefuiți" pereţi (premii, ranking‑uri, tiraje, cat poti castiga din scris) şi confundă reflexia cu substanţa reală a valorii. Acolo unde există resurse — vizibilitate, prestigiu, contracte editoriale — apare şi instinctul de gardian. Pierre Bourdieu vorbea despre câmpul literar ca despre o piaţă a poziţiilor - fiecare text îşi negociază locul într‑un joc al diferenţelor. Când cineva pătrunde în câmp cu un comentariu critic, el “calculează” implicit noua configuraţie "Dacă afirmaţia mea se impune, ierarhia se rearanjează. Dacă nu, rămân în periferie." Această frică! Pentru autor, orice critică poate semăna cu o tentativă de “trespassing”. Reacţia ad hominem nu este doar un acces de orgoliu, ci un act reflex de apărare teritorială.

Există și o psihologie a gardianului. Studiile etologului John Bowlby arată că mamiferele au două reacţii‑cheie la invazia teritoriului / defensivă (marcarea câmpului, lătratul) şi agresivă (atac frontal). În spaţiul discursiv, marcarea se traduce prin discreditare rapidă / nu contează calitatea argumentului, ci punerea la îndoială a legitimităţii interlocutorului. “Du‑te la site‑urile de matrimoniale” devine echivalentul unui câine care îşi marchează (nici macar subtil) gardul. Şi totuşi, nu suntem câini. Avem cortex prefrontal, cultură dezbatere, instituţii literare. De ce recurgem la strategiile rudimentare? Psihologii sociali vorbesc despre ameninţarea identităţii - când un feedback loveşte exact zona în care ne definim ca fiinţă creatoare, apare reacţia de tip “luptă‑sau‑fugi”. Ad hominem este versiunea discursivă a luptei.

Digitalul... Nu că as dori să fiu nostalgic, dar epoca revistelor tipărite impunea un filtru editorial / polemicile se consumau prin scrisori “la redacţie”, cu timp de reflecţie în lunile dintre numere. Spaţiul digital a rupt digurile / toţi pot publica, reacţiona, şterge, reposta. Latency‑ul scăzut ~ reacţia impulsivă. În plus, algoritmii răsplătesc engagement‑ul, nu civilitatea (adică politeţea discursivă). Un ad hominem generează replici, share‑uri, capturi de ecran. Economia atenţiei convertită în industrie a indignării. Prin urmare, avem nu doar o revanşă a instinctelor, ci şi un stimul structural.

Să facem un experiment. Să ne imaginăm că ne aflăm într‑un pub luminat discret, la o masă lungă din lemn masiv, unde un grup de 12 poeţi debutanţi îşi citesc textele cu emotie in glas. Facilitatorul – sprijinit de bar, cu un caiet de notiţe – invită la feedback - "focalizaţi‑vă pe text, nu pe autor". Totul curge relaxat până când cineva îndrăzneşte „Poemul tău mi se pare de o falsă profunzime, pari să vânezi efecte.” Observaţi declinarea / nu „poemul”, ci „tu” pari. Un pas mic pentru gramatică, un salt imens pentru conflict. În colosseumul digital, lipsa contactului vizual, ascunderea dupa avatar, faptul ca ti se îngăduie orice, ti se permite sa cauti reactie de dragul subiectelor fierbinti accentuează fenomenul / cei mai mulţi autori nu se pot “defila” sub privirea celorlalţi. Filtrul empatiei scade, iar ironia muşcă.

Într‑un atelier productiv, diferenţa dintre critica “pe text” şi atacul “ad hominem” trebuie să fie vizibilă, negociată, codificată. Putem folosi conceptul lui Mikhail Bakhtin de heteroglosie / spaţiul literar se comportă ca o orchestră polifonică, unde fiecare voce – poet, critic, cititor, performer – adaugă o linie melodică distinctă. Nu există un dirijor unic care să impună unisonul, iar impulsul de a instala un centru rigid de autoritate se dizolvă. Când acceptăm că legitimitatea circulă liber între registre (academie, blog personal, scenă slam, club de lectură), nevoia de a ridica fortăreţe retorice dispare / în loc de ziduri, ar fi bine sa înălţăm lampioane.

Există și ceva bun in tema acestei discuții. Un echilibru subtil, un buton fin ascuns in spatele busolei. Esti autor? te confrunți cu un ad hominem? Chiar dacă replica e murdară, există uneori un “nucleu de adevăr” camuflat în sarcasm. Poate textul chiar susţine anumite clişee, poate comentariul nu a fost suficient de clar, poate există bariere de registru lingvistic. Dar nucleul nu poate fi accesat cât timp ego‑ul urlă. “Detoxifierea” presupune să extragi din atac orice element procesabil şi să ignori restul. Este o competenţă — literary resilience — la fel de necesară ca metafora ingenioasă. Iți asumi rolul de critic? Criticul este, uneori, pe punctul de a deveni autor, nu-i asa? / produce un text de interpretare. El trebuie să‑şi ajusteze etosul (credibilitate) şi logosul (argument), nu doar pathosul. Dacă argumentul nu se sprijină pe citate precise, pe teorie, el va fi suspect de “bătut câmpii” chiar înainte ca autorul să reacţioneze. În plus, critica are nevoie de tonul antenă - un registru care recepţionează sensibilitatea autorului, fără să o flateze. De aici, recomandarea simplă / “Scrie‑ţi feedback‑ul, apoi editează‑l ca şi cum ar trebui să îl citeşti tu însuţi într‑o zi proastă.”

Să luam de exemplu pe Sylvia Plath şi cercul de la Cambridge / În 1955, Plath participa la seminariile poetice din Newnham. Jurnalele arată că primea atât elogii, cât şi comentarii tăioase / “sofisticare pretenţioasă”, “voce incestuoasă”. Plath notează - “Am simţit nevoia să‑mi apăr poemele ca pe nişte pui de găină”. Important e modul în care reacţionează - re‑scrie poemele, confruntă criticile, dar nu atacă persoanele. Teritoriul rămâne textul - nu se lasă atrasă în derizoriu. Model demn de un atelier contemporan.

Si mai este un scenariu. În social‑media, “like‑ul” a devenit moneda capitalului simbolic. Un ad hominem viral poate produce capital negativ pentru ţinta sa, dar pozitiv pentru agresorul perceput ca “îndrăzneţ”. Jocul se complică prin efectul backfire - comunităţile pot sancţiona agresorul, restabilind intr-un fel balanta. Facilitatorii trebuie să ţină cont de ecologia digitală, propunând coduri de conduită şi spaţii moderat private (grupuri închise) unde riscul spectacolului se reduce. Poezia e, prin natura ei, expunere. Spunem “corpul textual” nu întâmplător - când cineva îl înţeapă, fibrele emoţionale tresar. Dar tocmai vulnerabilitatea creează locul fertil al dialogului - fără risc, nu există învăţare. Ad hominem devine, paradoxal, un indicator al zonei unde creatorul şi criticul pot lucra mai adânc - tema identităţii, a fricii de impostură, a dorinţei de apartenenţă.

Atelierul ideal nu seamănă nici cu o aulă academică în care vocea profesorului răsună unilateral, nici cu un bar sportiv unde replicile se izbesc ca mingi de ping‑pong. Îl putem imagina ca pe un spaţiu median – „terenul comun” despre care vorbea Hannah Arendt – în care pluralitatea de voci se adună fără să producă zgomot de fond. În acest cadru, participanţii împărtăşesc un vocabular de bază - când cineva rosteşte „hiperbolă” sau „trop”, ceilalţi nu‑l privesc nedumeriţi, iar poetul nu se simte confundat cu propriul text. Din când în când grupul încetineşte, îşi suspendă analiza şi se întreabă pur şi simplu cum comunică. Aceste pauze de reflecţie devin parte din proces, la fel de importante ca disecarea versurilor. Cel mai fertil moment apare atunci când rolurile se răstoarnă / criticul încearcă să rescrie un fragment din interiorul poemului, iar autorul îşi citeşte textul cu răceala unui redactor. Brusc, frontierele se topesc / teritoriile nu mai sunt separate de garduri, ci luminate de lampioane uşor legănate în aerul metaforelor, de acum incendiate.

In loc de concluzie.
Ad hominem nu va dispărea / face parte din fauna retorică. Însă, identificându‑i biologia teritorială, putem construi ecotone – zone de tranziţie fertilă între autor şi critic. Acolo unde teritoriile se suprapun, apare o biodiversitate discursivă / noi metafore, teorii şi, în final, texte mai bune. Pentru cititorul ne-specialist, ecuaţia e simplă - când vezi un atac la persoană, întreabă‑te “Unde este textul?”. Poate descoperi că, în spatele fumului de grenade retorice, poezia aşteaptă, încă intactă, să fie cu adevărat citită.

Astăzi, 6 august, calendarul marchează Schimbarea la Față – sărbătoarea unei revelaţii luminoase pe un vârf de munte. Vă propun ca fiecare dialog pe care îl deschidem, chiar şi atunci când tentanţia "ad hominem" pândeşte, să fie o mică urcare pe propriul nostru Tabor / să convertim instinctul de a lovi în disponibilitatea de a lumina. În loc să apărăm ziduri si garduri, să aprindem o lumină comună care scoate la iveală diversitatea vocilor şi transformă disputa într‑o strălucire împărtăşită. Cer senin.