I
uneori, o amfibie locuiește în noi,
mușcând din vârful lanțului trofic.
pardoseala pulsează — epiderma tectonică
a încă unui pas desprins dintr-o ploaie acidă;
mestecăm mărul interzis
în același tempo cu ping-ul routerului,
alveola de maree internă.

tu spui: detonarea a fost acum trei secunde.
eu revin amniotic în fazele lunii.

sunt milenii de atunci.

II
sub un clopot de lumină lichidă
oglinda în care mă așteptam să-mi regăsesc
cuvintele secționate de pixeli
se îndepărtează ca un satelit dezertor,
iar noi, cu vârfurile smulse de ploi,
suntem prea atrași de forma nisipului.

știi —
iarba ne caută;
înăuntrul ei, magma recită pe întuneric.
trupurile, caligrafiate cu mușchi lichizi,
se împrăștie în holograme târzii —
fiecare cristal ascunde un strigăt abisal.

tu devii arbore,
eu — un drum pentru păsări de noapte;
noi suntem glitch-ul prin care divinitatea
își ajustează retina.

III
tic-tac-tic:
un orologiu de insecte luminează cerul
suspendat de dorințele noastre.
detonarea continuă, implozie lentă
de abstracte circumvoluțiuni
și afecte orgasmice.

amfibia se arcuiește peste oraș
ca un pod cinematic;
// cursorul clipei sângerează albastru
pe peretele nordic //
în timp ce un melc carnivor
traduce alfabetul lunii în braille.

salin, fără să atingem pământul,
gravăm un sonet pe fereastra
acestui început iluzoriu;
lumina cade oblic, rezecând
cartilaje de umbre —
dovada că exilul e mult mai adânc
sub pielea Pacificului.