I
Catedra neantului

în amfiteatrul unde ecourile poartă mantii de fum,
profesorul își scutură craniul de cretă. mă invită să scriu pe tablă un zero absolut, care doarme amorțit până nu va fi șters de Kelvin,
de îndată ce creta atinge negrul, aud hohotele lui Camus într-un dialect al nisipului mototolit printre dinți până se face praf și scuipat în cosmos, unde Ouroboros își coase gura cu fire de aur pentru a nu mai înghiți atâtea lumi și praf stelar, i s-a făcut silă de prostia lumii și n-o mai poate digera,
iar Socrate în marginea băncii înghite cucută digitală, făcând semn ca lecția abia începe,
ab-surdus, a spune nu cuvântului care cultivă semințele tăcerii în pământul uscat al ființei, iar după trec caii în galop estompat și strivesc corola de minuni a lumii, ci vibrațiile lui propagate în nimic, sub scuza unei urgențe de singularitate.

II
Biblioteca vertebrelor

cobor pe coridorul vertebrelor îndoielilor mele proprii,
în biblioteca oaselor, pe raftul cu freamăt de palimpsest, praful indescifrabil dă un cod ascuns și se grupează robust pe celule, formând un pattern,
acolo Borges lustruiește oglinzile până devin găuri de vierme prin care timpul se revarsă ca vinul ce taie capul și îl poartă în saci negri legați la gură. privesc într-o oglindă și văd copilul din mine, când încă puteam să iert gravitația acceptată ca pe un mecanism al abstractului fără conductor – eu fiind un dealer, în alta mă așteaptă Eu bătrânul, ce strânge în pumni țărâna logicii, conștient că firele rămase sunt tot atâtea galaxii ratate.

III
Atelier în realitatea lichidă

seminarul de metafizică experimentală: se împarte câte un atlas al creierului, hărți desenate cu sânge de miel în faza lunii pline. Apollinaire șoptește: Il faut être toujours ivre și îmi întinde să beau absență din cupe de lumină crăpate, câștigate la colocviul ”Întuneric lăuntric”. la fiecare înghițitură axiomele plutesc – potcoave de cai morți zvâcnind pe cerul gurii. Descartes se ridică în picioare și exclamă: ”Exist cât timp ard”. Profesorul îi dă nota maximă, apoi îl așază în formaldehidă să studieze anatomia certitudinii.


IV
Scara în josul infinitului

cursul practic începe prin schițarea unei scări până în fundul abisului, folosesc pene de corb furate din deltaplanul lui Icar, Kant mă corectează cu echerul rațiunii, lovind ușor cu el peste al treilea ochi până nu se aranjează în minte coloane de gânduri ”Unghiul drept nu există decât în mintea ta, restul e monstru sacru”. pe a unsprezecea treaptă în jos, îngerii își dezbracă aripile și le agață în umerașe de antimaterie Spinoza le numerotează și îi lipsesc două, notând că universul are miros de fier sărat.

V
Curtea dualităților

Când sună clopotul recreației ies în curtea interioară pavată cu sentințe ne pronunțate. pe bancă sub un frasin se îmbrățișează Mitul și Autenticul, întorcând măștile unul altuia până când fețele devin oglindă de argint. Ghilgameș se joacă de-a v-ați ascunselea cu un atom pierdut, când îl prinde atomul începe a scânci dispersându-se în oglindă, speră că legea energiei e o simplă scrisoare de dragoste neexpediată.

VI
Laboratorul alchimic al Logosului

în laborator Hermes toarnă mercur pe harpa ADN – ului, scoate sunetele primelor vremuri, un psalm în care particulele dansează ca dervișii, intrând într-o rezonanță cu pulsațiile axonilor, orbite fragile în delirul unui miez nucleic neîmpărtășit. mi se cere să notez rezultatele observațiilor și stiloul se transformă din cele două capete în doi șerpi, încolătăcind toiagul lui Moise și Hermes din fundul clasei exclamă fericit: ”Evrica am găsit Caduceul”. pe pergament apar litere moarte, hieroglife ale unui alfabet pe care doar uitarea îl citește.

VII
Examenul cochiliei

înainte de examen, mi se înmânează o cochilie: ”Ascultă-ți întrebările”. ating spirala dinăuntru și aud marea înspăimântată spălând în taină picioarele lunii, aproape convinsă că nici ea nu există, decât ca reflectare într-o lacrimă a cerului. atunci înțeleg, sunt student la absurd nu pentru a găsi răspunsuri, ci pentru a amplifica întrebarea până devine catedrală de sunet și facultate a minții. îmi semnez foaia cu cerneala nopții amorfe și plec cu ochii închiși, purtând în sân buzduganul tăcerii, gata să spulber roțile carului ce transportă logica spre încă o bătălie pierdută.

VII
Promoția a opta orizontală

La final, pe podiumul gol, profesorul recită poemul: ”Promoția infinită bate gongul sub zero absolut” și în acel moment toți pereții campusului se prăbușesc, nu sub povara absenței, ci sub exuberanța unei flori de foc, singura care poate înflori când sensul arde, iar cenușă se transformă în noul alfabet al gândurilor mute.

Astfel îmi luasem diploma de pleoapă închisă, scrisă pe pielea visului ce-și mușcă coada și am pășit în lume cu pas convins că realul e doar preludiul unui paradox: că începutul și sfârșitul sunt două oglinzi în care se privește același orb, că a cunoaște înseamnă a deschide prăpastia dintre întrebări și mai ales, că a fi student la ABSURD nu-i o etapă, ci o respirație continuă, o flacără ce își schimbă forma în soare, dar nu încetează să fie flacără nici atunci când devine umbrelă pentru ploaia neantului.


iunie 2025 revăzută din anii de studenție 2013 ~ 2016.