Și așa, pas după pas, iată-mă cel ce-am rămas,
cu o teamă ce mă arde, pentru ce-o fi mai departe
și cătând, fără de spor, să găsesc vreun ajutor!...

Fiind în viață credincios, recunosc, nu prea zelos,
gându-mi fuge la iertare, Dumnezeu și închinare...

Simt genunchii cum se frâng, palmele la piept se strâng
și încep a mă ruga, poate Domnu' m-o-ajuta
să găsesc drumul cel drept, direcția să nu o pierd,
spre ceva, ce nu prea știu; lângă El doar vreau să fiu.
Și-n final, o-nchinăciune, făcută înspre-al Său nume...

Și aștept, în jur privesc, și urechile-mi ciulesc!
între timp, mereu schițând, semnul crucii; sărutând
mâna ce o însemna, peste piept și fața mea,
tot sperând la vreo minune... eram, nu! în a Sa lume...

Dar nu s-a clintit nimic, nici măcar un duh mai mic
să îl fi văzut că-apare, să îmi dea vreo îndrumare
ori să mă încurajeze; grijile să-mi estompeze...

Ș-apropo de pas, acum, după... nu mai știe drum...

Nu tu fler, nu tu instincte sau idei, trecând prin minte,
care, spre mirarea mea, încă mai funcționa!
și încă cu mult mai bine! de cum jos lucra în mine,
unde chiar cu osteneală! n-o opream din cleveteală.

Pe aici, tace chitic; se urnește doar de-i zic.

Iată-mă deci mort năuc, neștiind pe un-s-o-apuc...

Dar încet încep s-apară ș-alții, duși tot de prin vară.

La-nceput, privind prudenți și la vorbe reticenți,
ca apoi, ca la necaz, limba să mai prindă glas,
comentând cu toți, febril, despre traiul în exil,
despre ce-au lăsat în urmă; despre ce o fi pe urmă.

Fiecare cu păreri, plini de sfaturi și temeri,
dar mai toți purtând în față, ziua ultimă din viață,
când neșansa ce-au avut, uite că i-a doborât!

Unii fiind foarte bolnavi, alții dându-se grozavi,
alții pe câmpul de luptă sau în vreo beție cruntă,
dar și din acei ce vârsta, le-a retras din apă vâsla.
Cei din urmă așezați; obosiți și resemnați.

Ăialalți, la unison, se plângeau de ghinion,
regretând cele-ntâmplate, cât și ce-au lăsat în spate
și-ntrebându-se-n prostie, de nu-i cale să re-nvie!...
Eu, cu vorba și cu tonul, le țineam cu sârg, isonul.

De la unul dintre ei, fost printre arhierei,
unu-un pic mai destupat, despre cale am aflat.

Zicea că, acu la-ntors, drumu-i tot ăla spre-n jos.
S-o iau deci în sus, spășit, chiar pe calea ce-am venit!
doar că ea, pentru oricare, este doar a lui cărare!
Nu poți să apuci pe urma, altuia, ce-și știe cârma,

iar în capăt dai de porți, pentru ăștia ca noi, morți,
spre o lume minunată, cu odihnă și răsplată...
Deși eu, să fiu cinstit, nu eram prea ostenit!
bulversat poate mai mult, de necaz și de tumult...

Ideea se-arăta frumoasă; căci vom reveni acasă,
mi-a mai spus foarte-ncântat, ca și cum am fi scăpat
de-o corvoadă prelungită, ce cumva ne-a fost silită...

Dar ce cale oi fi luat, când spre-n jos m-am îndreptat!?...

Iată, încă o dilemă, ce-mi devine de-acum temă!

Să o fi știut cândva!?... Poate în pruncia mea!...
Nici pe jos n-a fost s-aud, la vreo predică sau cult,
la vreun hram sau vreo pomană, ori discuție spontană,
pe vreun popă, mai zelos: cată-ți drumul de-ntors!