Un copil năzdrăvan, cu părul zburlit, fără sandale, țopăia pe-un drum prăfuit, în centrul lumii, se juca cu umbra sa, iar ea i se lipi de piept ca un fluture,

Într-o zi, alergă din toate puterile să vadă dacă poate să o întreacă, să fie el primul,
alergă să vadă dacă se poate ascunde de ea,
sări în apă să înoate, dispoziția ei se ridică până la soare:

- ești urâtă, lasă-mă în pace, ce te ții de mine ca scaiul, cunosc rîchile și fără tine, nerușinată mai ești, mi te bagi pe sub piele ca râia.

Umbra tristă ia spus: - îmi place să mă joc, la tine m-au trimis, mă porți de înaintea luminii, ți-am fost cel mai bun prieten în uter și-n peșteri, iar acuma o faci pe șeful,
învață copacii să vezi cât de mândri sunt când stau lângă ei, și florile să vezi cum mă iubesc, nu mă ceartă, le duc parfumul în lume.

Într-o zi, un copil năzdrăvan, cu părul zburlit, se supără pe umbra sa,
o călcă în picioare,
o lovi cu pumnii, aruncă chetri în ea, o udă cu apă,
fugea să nu-l prindă, i se părea că s-a lipit de tălpi și nu mai poate merge,
umbra nu renunța și gata de parcă era buricul pământului,
ambițios, copilul, s-a trântit peste ea chiar în mijlocul drumului, s-a culcat peste ea și a strigat cât l-au ținut puterile:
- am să te omor, nu te mai ține coadă din urma mea
ce? nu ai ce face?
ești urâtă ca foamea, du-te în treaba ta,

De-atunci umbra îi colindă zi și noapte sângele pe furiș,
îi locuiește inima pe-ascuns ca un hoț,
îl bântuie ca o fantomă,
și nu-l iartă.