Apatia serilor de iarnă urbană
Într-un oraș ploios din Nord.
Nu ninge ca în copilărie
Doar praful alb al metaforei
Devine sfințenia vagabonzilor d'esprit
Strălucirea lor rece poate aceea a stelelor
Atunci când noaptea ne îndeamnă să privim cerul.

Am aprins câteva gânduri și o țigară
Stau cu picioarele goale pe episodul covorul roșu
Sunt la sister d'un poète
Mă întreb ce se poate scrie din postura aceasta
Dar las gândul să dăinuiască fără să-l notez
.. altă dată mi-aș fi pictat trupul cu însemnele lui
L-aș fi făcut utopie, icoană, i-aș fi găsit justificarea in cotidian
Sau manieră eclectică de a fi în lume
Acum doar privesc focul
Degetele mâinii drepte sunt cele ale scribei
Le las să alunece până la voi.

Liniștea serilor de iarnă
Se experimentează în oricare urmă regăsită, a copilăriei,
Impregnată pe suflet
Se transforma în eprubeta gracilă a cuvântului -emotie.
Date fiind acestea
Un soi nou de plăcere face că orașul să devină suportabil
iar Ploaia mantia lui de mătase.